Lauda sfântă şi sentimentalismele evlavioase

Cioran începe prima sa carte, „Pe culmile disperării“, cu o meditaţie despre ce înseamnă „a fi liric“. El vorbeşte despre plinătatea de sine, despre bogăţia interioară, despre rarul sentiment de a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă. Omul este liric în suferinţă şi în iubire pentru că aceste stări răsar din fondul cel mai adânc şi cel mai intim al fiinţei noastre. Starea lirică este definită ca o stare dincolo de forme şi sisteme şi survine doar în urma unei afectări organice şi totale, în urma unor experienţe esenţiale. Valoarea lirismului, faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, constă în a fi doar sânge, sinceritate şi flăcări.

Acest început al tânărului Cioran are ceva de Apocalipsă. Scufundat în iubire, omul se regăseşte pe sine cel mai lăuntric, cel mai adânc şi devine liric. Iubirea, ca nesfârşită bogăţie lăuntrică, duce la o tensiune extremă care se cere exprimată. Dar stările acestea sunt atât de rare! Noi nu mai simţim nevoia să fim lirici.

Trecând de la filosofie la poezie, vedem că sunt poeţi care mărturisesc că poezia se naşte din adâncul inimii, mobilizând întreaga fiinţă spirituală, ca o necesitate imperioasă. Se poate vorbi despre o cunoaştere poetică?

Ştefan Augustin Doinaş afirmă (în „Poeţi străini“) existenţa, în poezie, a unei cunoaşteri totale: o lume întreagă şi un drum spre esenţele ei inalterabile se revelează prin fiecare lucru sau obiect. În fiecare poem există o angajare totală a poetului, cu întreaga forţă a personalităţii sale. Spiritele pozitiviste pot fi derutate de caracterul indirect al „cunoaşterii“ poetice, de faptul de a substitui lucrului real o imagine, o metaforă, un simbol. Poezia reprezintă un comportament în faţa lumii ca în faţa unei urzeli încărcate de mister, străbătute de efluvii magice, organizată de structuri mitice. Înrudită cu gândirea primitivă, ea nu este rudimentară, ci altfel structurată.

În ceea ce priveşte legătura dintre lirism şi cunoaştere, avem o teorie interesantă a poetului Sandu Tudor - ieroschimonahul Daniil de la Rarău - teorie care se încadrează în specificul culturii bizantine.

Estetica bizantină a fost influenţată de cultura antică şi de teologie. Teologia afirmă frumosul dumnezeiesc, extrasenzorial, deci imposibil de reprezentat, de vizualizat, dar posibil de sugerat, de exprimat, de cunoscut prin cuvânt şi simbol. Dionisie Areopagitul depăşeşte concepţia antică grecească a frumosului ca armonie; frumuseţea este o realitate metafizică, o calitate transcedentală şi teologală, nu e doar o realitate estetică. Strădania omului de a-l percepe cere efortul cunoaşterii Binelui şi al Adevărului. Scrierile areopagite au influenţat arta bizantină, marcând fuziunea între estetică şi teologia mistică răsăriteană. Sensul artei ar fi de a dezvălui, de a sugera legătura dintre lume şi frumuseţea suprasensibilă, superioară, să reprezinte lumea ca fiind plină de prezenţă dumnezeiască. Rolul artei nu mai este de a reprezenta sau de a educa, ci de a facilita un anumit gen de cunoaştere a adevărului. Sandu Tudor numeşte acest tip de cunoaştere - cunoaştere lirică. Pentru el, lirismul se identifică cu evlavia, iar arta este menită să întreţină focul evlaviei. Rolul literaturii este acela de a exprima, stârni şi alimenta starea evlaviei. Literatura ţine de cunoaştere şi se naşte „din încântarea luminoasă faţă de adevărul vieţii“, din „avântul liric al recunoaşterii luminoase a Adevărului“.

Conţinutul creaţiei literare a lui Sandu Tudor este format din trăiri religioase şi cultivă evlavia - avântul liric spre Dumnezeu. Forma aleasă de el este poema liturgică bizantină.

În Biserică, după cum observă Ch. Yannaras, teologia devine poezie, cântec, imagine, mireasmă, strălucire. Este viaţă trăită festiv, o sărbătoare a biruinţei şi mai puţin gândire speculativă. Creştinul participă deci în Biserică la o cunoaştere lirică. Totul este cântec de slăvire şi mulţumire, aşteptare şi venire a Celui aşteptat şi împărtăşire cu El în modul cel mai intim.

„Adevărata cunoaştere“ - spune Sandu Tudor în „Sfinţita rugăciune“ - „trebuie să fie mântuitoare. Adevărata cunoaştere are loc în Biserică, nu este o cunoaştere despre Hristos, ci o cunoaştere a lui Hristos. Cunoaşterea cuminecătură... Cunoaşterea este o co-naştere, naştere întreolaltă, naştere într-o comunitate, sobornicie.“ Cea care are aceas-tă putere de cunoaştere, de naştere, de înviere este rugăciunea. Considerând cunoaşterea joc secund-abstracţiune, pierzând sensurile vitale ale cunoaşterii, noi nu mai ştim ce este rugăciunea. Am pierdut sensul liric al adevărului. Socotind lirismul o înşelare, omul modern se ruşinează de el, pierzând tâlcul sfintelor laude, sensul doxologic al cunoaşterii. Ortodoxia este doxologie - cântec de recunoaştere şi recunoaştere deplină a Adevărului celui Viu.

Vorbind despre Sfântul Efrem Sirul, Sandu Tudor afirmă că dincolo de cărturăria care acoperă înalta cunoaştere pe care sfântul o avea faţă de Dumnezeu, „el cu mult mai mult s-a simţit râvnitor să cânte pe Dumnezeu decât să-L tâlcuiască, şi încă mult mai mult să îndrăznească să-şi spună şi să-şi destăinuiască prin stih de melod necurmata lui rugăciune către Domnul.“

Rodnicia de poezie a Sfântului Efrem Sirul este mare, imnele sale se numesc „madraşe“, adică învăţături, şi întruchipează în cea mai mare măsură legătura dintre lirism şi cunoaştere, cunoaştere aflată în înţelesul negrăit şi viu.

În „Punct ermeneutic la imnul acatist al Rugului“, Sandu Tudor spune că Sfânta laudă „e total diferită de ceea ce sunt sentimentalismele evlavioase din toate decadenţele. Aceasta fiindcă e cântec şi avânt de foc, creşte, pătrunde, suie peste tot ca însuşi fluviul vieţii.“

Toată suflarea să laude pe Domnul - totul să se transforme în cântec!