Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Lecţia mamei de a face „fii ai lui Dumnezeu”

Lecţia mamei de a face „fii ai lui Dumnezeu”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Prof. Univ. Dr. Ioan Vlad - 08 Mar, 2021

E mult de când i-am publicat un portret tatălui meu și tot amân un portret pe măsură al mamei. Mi s-a părut mai greu să o descopăr, să-i fac chipul sufletesc pe hârtie, s-o prezint altora în toată simplitatea ei complicată, profundă, tainică, dincolo de clișeele vieții cotidiene și de figurile cu care suntem obișnuiți. Cu tata a fost mai simplu. El a fost omul faptelor, îl descifrai din ele, din ochii altora. Cu mama a fost altceva. Ei trebuie să-i descifrez tăcerile, necazurile mocnite, trăite pe dinăuntru, răbufnite-n lacrimi și mai greu de înțeles de către fiul încă crud pentru marile încercări.

Spuneam cândva că pe mama n-o poți descoperi decât din umbra Crucii, din ușa bisericii sau din paginile Psaltirii. Or, această perspectivă este complexă și cu greu, abia la maturitatea deplină, am descifrat ceva, nu tot. Din altă perspectivă ea a fost o femeie obișnuită, de la țară, simplă, gârbovită de viață, de puzderia de copii, de griji și sărăcie. În anii copilăriei și ai tinereții, povara crucii i-au impus-o vremurile, conjuncturile: o casă părintească plină de copii, opt la număr, de oameni simpli și săraci. A traversat vremuri grele ale istoriei: Războiul Mondial, foametea din 1946-1947, a trăit anii prigoanei comuniste, prin perceptorul care îi jupuia cu dările, cu cotele la stat, cu cartelele de alimente și cu amenințarea închisorii, care bântuia și în lumea părinților ei. A urmat dulcea şi dureroasa cruce maternă, pe care și-a asumat-o creștinește și eroic și care i-a adus o casă plină de copii, dar limitată la o cameră și locul pentru câteva găini și o capră, cu resurse la limita existenței, cu soțul muncitor la mină, apoi mic meseriaș cu ziua, cu grija elementară și apăsătoare a zilei de mâine, cu nesiguranța traiului de pe o zi pe alta. Părinții erau bătrâni, săraci și cu prea multe obligații ca să poată ajuta tânăra familie, iar socrul, recăsătorit, era indiferent, ba chiar potrivnic feciorului care-l încurca.

Când vremurile s-au mai schimbat și gospodăria a prins putere, prin munca exclusivă a celor doi părinți și a copiilor, povara a rămas ma­re prin grijile tot mai multe cu gospodăria, cu obligațiile materiale și de educație, cu nevoile specifice legate de vite, cu lucrul câmpului, menajul cotidian etc. Soțul fiind prins ziua întreagă în asigurarea traiului, povara casei, gospodăriei, școlii, a muncii la câmp, în bună măsură, cădea asupra ei și a copiilor. Era adesea şi tată, și mamă, și în casă și în afara ei, iar copiii trebuiau să-și asume sarcini de adulți și să se maturizeze mai repede decât alții. Statutul mamei și cel al copiilor căpătau alte dimensiuni, alte conotații. Feminitatea și misiunea maternă, ca și copilăria în această familie, erau altfel, se manifestau special, ceea ce este greu de înțeles pentru alte vremuri și alte generații. 

Grija mamei pentru mântuirea noastră

Cealaltă parte a drumului crucii, pe care și-a asumat-o mama, la fel de eroic, a fost lup­ta pentru credință. Atât pentru credința proprie, personală, cât și pentru cea a familiei, a copiilor ei. Nici aceasta nu a fost ușoară. A trebuit să înfrunte, cu instalarea comunismului, ateismul oficial din cărțile copiilor, indiferența față de religie și biserică, tot mai vizibilă în societate, dar și agresiunea ideologică și propagandistică a regimului. A rezistat presiunilor din jur, inclusiv a cadrelor medicale de a nu mai face copii. Pentru ea, însă, „câți vrea Dumnezeu!” a fost un principiu fundamental, asumat cu deplină convingere și profundă credință. N-a cedat, s-a făcut mila Domnului și azi familia este întreagă, misiunea mamei împlinită și prețuirea noastră deplină. Cei care au plecat la îngeri de mici au făcut-o din voia Domnului.

Și-a asumat educația creștină a copiilor cu o cerbicie de mucenic, cu o consecvență fără rabat, împotriva sistemului, a școlii ateiste, a influențelor de tot felul. Misiunea nu era simplă, copiii erau victime ușoare ale modei, ale educației din școală și din societate, toate acestea rivalizând cu modesta pregătire școlară a părinților. Dar, în această confruntare, școala și societatea au obosit, și-au epuizat forța de convingere, mama nu. Educația creștină a mamei, riguroasă și inepuizabilă, a învins, s-a impus. Chiar dacă pentru unii dintre noi numai la maturitate s-au văzut roadele, lucrarea râvnitoare a mamei a dat rezultate, s-a împlinit. Dar ea nu a slăbit frâul exigențelor creștinești nicicând, și-a dus misiunea până la capăt. A simțit până în ultimele zile povara răspunderii pentru trăinicia credinței în familia sa. Iubirea sa pentru noi, copiii ei, a fost în primul rând „răspunderea... față de mântuirea celuilalt”, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae.

Sunt sigur că mama a înțeles profund, fără lecturi teologice speciale, că misiunea mamei creștine începe cu maternitatea naturală și trebuie să continue cu maternitatea supranaturală, pentru că din fiii săi trebuie să facă fii ai lui Dumnezeu. Mamele bune în adevăratul sens al cuvântului sunt mamele creștine. Întreaga viață a unei mame este o misiune, un apostolat al iubirii. Pe lângă aspirațiile sociale, profesionale şi materiale pentru copiii lor, o mamă creștină înțelege că viața este și altceva, „o bogăție ascunsă, cel mai scump mărgăritar, credința“, și că ea, mama, poate și trebuie să-i dăruiască acest mărgăritar, pentru care ea trebuie să fie cea mai bună profesoară de religie. „Cu o floare de copil a binecuvântat-o Dumnezeu și tot o floare trebuie să-i dea înapoi lui Dumnezeu, altfel va fi socoteală amarnică...”, spune un teolog contemporan (T. M. Popescu, „Chipuri de mame creștine în educația religioasă”).

Un moment măreț de educație creștină a mamei, spre mântuirea mea, a fost cel de la susținerea doctoratului (25 octombrie 1991) la Cluj, unde au participat și ai mei câțiva, dar mama a rămas acasă și mi-a trimis o scrisoare, cred că ultima către mine. Momentul era special pentru ea, l-a înțeles în esența lui, a ținut să se pronunțe în scris, n-a trimis vorbă prin fete. Am și azi bijuteria ei de scrisoare, iconița dublă cu Maica Domnului și Mântuitorul Hristos și „Carte de răgăciuni” (Alba Iulia 1991, a Episcopiei), o ediție populară, format mic, cât o copertă de buletin. Scrisoarea mamei, pe o foaie cu pătrățele A5, scrisă cu creionul, deplin lizibilă, în grafie frumoasă, limbajul strict autentic al ei, punctuație minimă, care însă nu afectează sensul, cu o structură perfectă, rotundă, laconică, dar completă în formă și fond, este o bijuterie de colecție pentru mine. Are două idei, prima conjuncturală, de felicitare și apreciere a strădaniei mele, și a doua de substanță și acută, eterna grijă pentru mântuirea mea și a familiei mele.

Citez în întregime pentru că nu trebuie să se piardă nimic și respect ad litteram textul mamei. Așadar, prima parte: „Dragă Ioane, mă bucură faptul că țeai împlinit dorința de ajunge la un scop așa de înalt ca să fi doftor în ștință. Ai muncit foarte mult cu mintea, da te felicit și îs mândră de tine că am și eu un fiu așa de învățat și dacă ar fi trăit taicăto ca să te vadă să se bucure și el”. O înțelegere ma­tură a aspirației mele, o apreciere înțe­leaptă, o satisfacție exprimată sincer, simplu și succint, o împărtășire cu tata a acestor sentimente, deci un mesaj desăvârșit de la un părinte chibzuit, fără efuziuni sentimentale.

Cea de-a doua parte a scrisorii are mai întâi o introducere, o expunere de motive și apoi sentința imperativă, categorică: „Toate îs bune de la Dumnezeu, mintea omului este un dar de mare preț de la Dumnezeu tate țea dat căsătorie cu(m) țea plăcut casă frumoasă, copii frumoși și cuminți de toate aveți numai ce este mai scump nu aveți credință în Dumnezeu care va creat va dat de tăte și vă ține sănătatea până acum mam rugat eu pentru voi pentru toți”. Motivația are o logică perfectă și o forță de convingere suficient de mare pentru orice păcătos ca să se întoarcă la credință. Iar mărturisirea ultimă, că ea s-a rugat pentru toți copiii ei, este o mare realitate, o știam dintotdeauna, am apreciat-o dar târziu, când mi s-a spus ce putere are rugăciunea părinților pentru copiii lor și când am simțit chiar beneficiile rugăciunilor mamei, eu, păcătosul, indiferentul, detașat de cele sfinte și înglodat în cele lumești. Mama înțelegea desigur, înaintea mea, că toate realizările mele, ale familiei, inclusiv școlirea, sunt „un dar de mare preț de la Dumnezeu”. Oare am ajuns măcar azi la convingerea creștină a mamei? Și sentința, care vine parcă din Altar, din Psaltire, din Evanghelie: „Rentoarcețivă la Dumnezeu și vă rugați seara și dimineața duminica mergeți la biserică și ascultați sfânta slujbă să nu vină mânia lui Dumnezeu peste voi”. Iar la sfârșit, ca pentru un „doftor în știință”, un citat dintr-un clasic al teologiei ortodoxe, probabil din memorie, dar pus între ghilimele după uzanțe, bine ales, ca o autoritate științifică pe lângă motivația mamei de mai sus: „Filosofia cea mai înaltă, este frica de Dumnezeu” Vasile cel Mare. Cu drag a ta Mamă” (cu M mare!).

Cele trei piese primite atunci de la mama, scrisoarea, cartea de rugăciuni și iconița, pe lângă mesajul și simbolistica lor, sunt faptul acela special al momentului, care crește în dimensiuni și-n valoare, depășindu-l pe cel al doctoratului, care a intrat de mult în obișnuitul amintirilor mele.