Lecţia poloneză

Măruntul nostru univers arogant a fost zguduit în ultima vreme de nenumărate evenimente pe care le cunoşteam doar din povestirile de groază: cutremure, inundaţii, alunecări de teren, epidemii (e drept unele manipulate şi fabricate de producătorii de vaccinuri şi medicamente), transformând liniştea noastră inconştientă într-un coşmar.

De curând am mai trăit şi o altă catastrofă: prăbuşirea avionului prezidenţial polonez, cu zecile de victime ale unei morţi îngrozitoare, ale cărei consecinţe au transformat planeta într-un adevărat haos. Ştim cu toţii ce şi cum s-a întâmplat. Unii vorbesc despre o greşeală omenească, alţii despre un concurs de împrejurări cu totul neobişnuit, despre vreme nefavorabilă, despre, despre, despre…

Dincolo de consecinţele politice ale unei asemenea tragedii, rămâne moartea atâtor nevinovaţi, doliul atâtor familii, al unei ţări întregi, al unui popor care, în cursul istoriei, a fost mereu încercat de tragedii de tot felul. Nu am să insist asupra acestor fapte. Poate niciodată nu s-a vorbit cu mai multă asiduitate, în toate mediile, despre un eveniment, deşi nu ne putem plânge că suntem lipsiţi de subiecte de care să cutremure opinia publică, omenirea.

Ceea ce însă merită a fi subliniat dincolo de faptul oribil al catastrofei este atitudinea poporului polonez supus la asemenea cumplită întâmplare, unică în istoria omenirii. Mai mult, încercările prin care a trecut el în cursul istoriei, repetatele fapte de oroare abătute asupra lui, alcătuiesc ele însele o istorie a groazei.

Dar, pus în faţa ei, acest popor mult încercat a ştiut să-şi păstreze cumpătul şi credinţa. Nu, de fapt ordinea cuvintelor este inversă: credinţa şi cumpătul. Şi-a păstrat cumpătul pentru că este animat de o credinţă intensă, profundă şi, ceea ce e mai extraordinar, colectivă. Poporul polonez este un popor credincios. Este un popor în care individul, indiferent de pregătirea culturală, de împrejurările în care a fost crescut şi educat, păstrează o credinţă ferventă, o fermitate a religiozităţii, o conştiinţă a faptului că singura cale de a rezista în faţa tuturor încercărilor este de a pune interesul colectiv înaintea micilor interese personale, meschine. Intelectuali de elită, oameni simpli, omul de pe stradă pur şi simplu s-au adunat în acele zile îndoliate într-o rugăciune comună, ferventă, sinceră, neperturbată de snobisme şi de teama că nu vor mai părea "rafinaţi", subtili", "moderni", "europeni" şi "europenizaţi". Fermitatea lor este dată de certitudinea valorii, a tradiţiilor moştenite de la predecesori, de o spiritualitate proprie lor, făcând parte din însăşi structura sufletească, pe care au ştiut s-o păstreze intactă în cursul atâtor veacuri de rezistenţă fermă. Suferinţa nu i-a alterat, nu i-a deformat, nu i-a făcut să se creadă inferiori altor popoare. În comunitatea acestora ei trăiesc cu capul sus, afirmându-şi caracteristicile, având curajul opiniei, al rezistenţei în faţa unor tendinţe de exagerată egalizare a neamurilor, care nu duce decât la treptata desfiinţare a tot ceea ce fiecare popor aduce în corul omenirii, pe care Dumnezeu a voit-o înzestrată cu calităţi şi caractere specifice.

Şi noi? N-ar fi cazul să învăţăm lecţia demnităţii de la vecinii noştri? Noi, care ne ruşinăm cu limba noastră, cu tradiţiile noastre, cu credinţa şi spiritualitatea noastră? Noi, care adoptăm fără socoteală obiceiuri şi năravuri ce nu ni se potrivesc, făcând din poporul nostru o adunătură penibilă ce imită cu umilinţă atitudini care ne fac ridicoli, slăbănogi, fără vlagă şi în care crima, corupţia şi ridicolul se simt la ele acasă? Noi, care înlăturăm din viaţa noastră orice frână care să ne împiedice a aluneca în cele mai murdare situaţii, uneori greu de crezut că sunt posibile?

Noi am uitat că lumea este darul lui Dumnezeu, expresia iubirii Sale pentru om, după cum spunea Olivier Clément. Ea este locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor între ei. Dumnezeu aşteaptă ca "omul să descifreze semnificaţiile infinite ale lucrurilor, punând în valoare cu amprenta sa darurile primite şi transformându-le în ofrande", spune el. Astfel viaţa se îmbogăţeşte continuu şi creşte spiritual. Prin această creştere se descoperă sensul creaţiei, întrucât căderea în păcatul originar a întunecat, dar nu a suprimat caracterul ei harismatic.

Minţi aşa-zis "luminate" se grăbesc să desfiinţeze orice reminiscenţă a conştiinţei libertăţii, demnităţii noastre. A prezenţei în mintea şi fiinţa noastră a certitudinii că suntem, că putem fi într-un dialog continuu cu Creatorul nostru care în marea Sa iubire pentru noi ne-a înzestrat cu atâtea daruri, care ne-a dăruit o lume menită să ne fie prietenă, apropiată, mediu propice dezvoltării noastre pe toate planurile, ascensiunii omului, înaintării lui în virtute, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfântul Ioan Scărarul şi atâţia alţii. Uităm că există un urcuş duhovnicesc pe care omul poate să-l realizeze cu ajutorul Domnului, o strădanie necontenită pe care omul o poate asuma cu smerenie şi cu conştiinţa că ea îl apropie de divinitate.

N-ar fi rău să reflectăm cu mai multă responsabilitate la tot ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru şi să învăţăm şi de la alţii că demnitatea, credinţa, seriozitatea se pot păstra în mijlocul celor mai mari dureri şi încercări, fiind singurele modalităţi de a putea privi şi aştepta cu conştiinţa senină împlinirea destinului nostru.