Lecţia trecutului

Întoarcerea în trecut estompează adeseori contururile a ceea ce a fost cândva. Parcă te uiţi într-o aburită oglindă în care se zăresc doar luminile întâmplărilor de demult şi defel întunecimile acestora. Cu alte cuvinte, revederea trecutului are loc printr-o lentilă deformatoare. Toate erau bune odinioară, toate sunt rele în prezent. E o viziune oarecum simplistă, vădit maniheistă, dar care surprinde mecanica demersului respectiv. Însă scoborârile în vârstele revolute au însemnătatea lor, scot la lumină zăcămintele unei purităţi sufleteşti parcă pierdute. Readucerea lor la suprafaţă nu reprezintă neapărat cantonarea într-un paseism păgubitor, ci ne prilejuieşte a cunoaşte lucruri folositoare pentru ziua de azi, pilduitoare cu privire la rânduirea existenţei în albia cea bună.

Îmi aduc aminte, gândind la asta, de fericita mea întâlnire cu Ştefana Velisar Teodoreanu, soţia lui Ionel, legendarul autor al „Medelenilor”. Pe 17 octombrie 2018 s-au împlinit 121 de ani de la naşterea bunei şi delicatei Lily, căreia Tudor Arghezi, naşul ei literar, i-a dăruit la debutul în „Bilete de papagal” pseudonimul de Ştefana Velisar, răspunzând rugăminţii sale de a tăinui de ştirea lui Ionel ieşirea în arena literară. Sub acest nume fermecătoarea povestitoare şi-a publicat romanele şi memoriile. „Ursitul”, tulburătoarea sa spovedanie, s-a impus ca un reper al genului memorialistic. Ştefana Velisar Teodoreanu a trecut la cele veşnice în 1995. Îi mai lipseau doi ani să devină centenară. Am avut norocul să o cunosc în casa de la Vânători Neamţ în care petrecuse multe dintre vacanţe Mihail Sadoveanu. Era prezentă la o ediţie a „Sadovenienei”. Mai târziu aveam să aflu că doamna Lily şezuse o iarnă în casa de la Vovidenie a Mitropolitului Visarion Puiu. Se întâmplase aceasta în 1954, după acea teribilă, căpcăunică viforniţă ce-l mistuise pe Ionel Teodoreanu. Scriitorul plecase de acasă pe acel smintit vifor ca să aducă ceva de ale gurii. Hulpava furtună de zăpadă îşi luase jertfa. Moartea fulgerătoare a lui Ionel, adăugată pătimirilor la care familia Teodorenilor fusese supusă de regimul comunist, zguduise fragila alcătuire pământeană a Ştefanei Velisar Teodoreanu. Părea că şi pentru ea zilele erau numărate. Dumnezeu, care lucrează prin oameni, a avut-o în pază. Mihail Sadoveanu, prietenul de nădejde, a poftit-o să meargă în casa de la Vânători Neamţ să se odihnească, să se liniştească şi să se tămăduiască. A plecat într-acolo cu nepoata ei. Minunea s-a săvârşit în acea şedere de luni în raiul de la Vovidenie. După un timp, din ochii doamnei Lily au încetat a sări scântei. Ca să se despovăreze, când starea de sănătate i-a îngăduit, s-a aşezat la masa de lucru să scrie poemele durerii sale abisale, intitulate „Cântecele vădanei”. Au fost publicate sub titlul „Şoapte întru asfinţit” la Editura „Minerva” în anul 1981, dar au fost drastic forfecate de cenzură, care voise, fără a reuşi întru totul, să înlăture fiorul mistic al acestor adresări în versuri către Pronie. S-ar impune o reeditare a formei originale a acestor poezii, ce-s veritabile rugăciuni la un ceas de mare şi grea tulburare sufletească. Eu le-am înregistrat la Mănăstirea Văratec în lectura autoarei, dar, din păcate, banda, arhivată în Fonoteca de Aur a Radioului Iaşi, a dispărut după ce aceasta a fost strămutată la Bucureşti, ca urmare a suprimării din 1985 a postului ieşean.

Am cunoscut-o pe Ştefana Velisar Teodoreanu când se apropia de 75 de ani de viaţă. Parcă timpul îşi oprise curgerea în „statueta de Tanagra”, cum o dezmierda „Magul” Garabet Ibrăileanu. Pogora dintr-o lume ireală. Numai bunătate şi curăţie sufletească. O plămadă umană dintre cele pe care rar ţi-e dat să le întâlneşti într-o viaţă. Avea un dar al zicerii încărcat de vraja Orientului de poveste şi un timbru al glasului cu amiros de mirodenii din cele rare ale Indiilor. Era cu totul impresionat cum ştia să spună istorii neplăcute, de care nimeni nu prea scapă în viaţă, cu o delicateţe mângâietoare. Îmi aduc aminte că mi-a mărturisit că fusese amarnic dezamăgită de purtarea de după moartea lui Ionel a unui scriitor ieşean, răsfăţat cu o caldă prietenie de soţul ei, proteguit, călăuzit pe cărările scrisului, recomandat prin entuziasme cuvinte înainte ale cărţile aceluia publicate şi prin diligenţele Teodoreanului. Pe cel care-i făcuse atâta bine, bardul cu pricina îl uitase pur şi simplu, iar de doamna Lily se ferea ca de ceva rău famat. Reproşul era rostit cu un fel de ruşinată sfială, cu nuanţe tălmăcitoare ale unui cod de conduită ce nu trebuia cu nici un chip călcat. Respira în felul ei de a fi, în fiecare gest, în fiecare vorbă, o civilitate ce era marca sa nobiliară. Nimic întâmplător, ci rezultat firesc al climatului formării acestor semeni ai noştri, în care familia, biserica şi şcoala îi învăţau pe copii să caute mereu binele şi să-l deosebească de rău. Aceste trăsături, sădite şi cultivate încă din copilărie, sălăşluiau în făptura minunată a acestei Doamne.

Am avut, după acea întâlnire din deceniul şapte al veacului trecut, prilejul să stau în multe rânduri de vorbă cu Ştefana Velisar Teodoreanu. A intrat şi în casa mea, în apartamentul de bloc din Piaţa Unirii a Iaşilor, unde locuiam la sfârşitul anilor ‘70. Am cinat şi am stat la sfat cu doamna Lily şi cu doamna Valeria Sadoveanu mult după miezul nopţii. Luau parte la taifas doamna mea, Ecaterina, poetul Nicolae Turtureanu cu soţia lui, Rodica. Am avut sentimentul că-i aveam în ospeţie pe marii scriitori ai Iaşilor dintre cele două războaie. Glăsuia, evocându-i, mai ales doamna Lily, iar noi, ieşenii, ascultam fascinaţi. Am vizitat-o în câteva rânduri şi la Bucureşti şi acele vorbiri rămân de neuitat. Dar cel mai mult am grăit la Văratec, pe ceardacul ori în chiliile casei maicii Gligheria, unde găzduia. De asemenea, am vorbit lung şi desfătător în peripateticele noastre preumblări pe hudicioarele mănăstirii şi pe drum spre Poiana Ţigăncii. Ştia câte-n lună şi-n stele. Dar ce har de povestitor! Cât a fost în putere, până pe la începutul anilor ‘80, n-a lipsit o vară de la Văratec. Simţea că pe acest pripor sfânt se împreunează cu Ionel, care şi el obişnuise să petreacă cel puţin o lună a văratecului la mănăstirile nemţene, în special la Văratec şi Agapia. Aici cădea, cum îi spunea lui George Lesnea, cloşcă, adică scria slobozit fiind de împovărătoarele sale obligaţii de avocat de mare succes, cu pledoarii memorabile, mai cu seamă în penal. Cum îi apărea o carte, mi-o trimitea negreşit cu dedicaţie. Şi eu procedam aşijderea. Din respect le şi citea şi mă socotea, ce onoare!, mai tânărul ei confrate şi prieten. Am înţeles de la doamna Ştefana Velisar Teodoreanu ce sunt prietenia şi respectul pentru ceilalţi. Noi suntem înclinaţi să punem lipsa de urbanitate, chiar bădărănia unora dintre concetăţenii noştri, pe seama necazurilor şi a sărăciei. E, cred, o premisă greşită de la care plecăm. Doamna Lily a trecut prin încercări amarnice, gata, gata să o strivească, dar a rămas ea însăşi, pentru că la vremea cuvenită s-au temeinicit în fiinţa sa puternice valori morale.