Lecţie de mântuire a creştinului obişnuit

Considerat de către lumea protestantă şi anglicană ca fiind unul dintre cei mai importanţi teologi ai secolului XX, Clive Staples Lewis (1898-1963) s-a născut în Irlanda într-o familie de protestanţi. Mai târziu, sub influenţa prietenului său, cunoscutul scriitor J. R. R. Tolkien, a fost primit în Biserica Anglicană. În cărţile sale va face referire la acest moment crucial al convertirii. Specialist în literatura engleză medievală şi renascentistă, profesor la universităţile Oxford şi Cambridge, C. S. Lewis a fost şi un neobosit apologet susţinând nenumărate conferinţe şi emisiuni radiofonice axate îndeosebi pe teme de credinţă. C.S. Lewis este binecunoscut cititorilor români prin numeroasele traduceri care au fost realizate începând cu 1990. Cele mai cunoscute lucrări ale scriitorului irlandez sunt: Treburi cereşti (2 vol.), Despre minuni, Problema durerii, seria Cronicile din Narnia, Creştinismul redus la esenţe.

Cartea lui C. S. Lewis pe care v-o prezentăm astăzi a apărut la editura Humanitas, colecţia „Înţelepciune şi credinţă“ în 2003, în traducerea Soranei Corneanu. Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr a fost publicată în 1942 sub titlul de The Screwtape Letters. Este o satiră creştină, deci să nu ne mirăm că personajele principale sunt …doi demoni: unchiul Sfredelin şi nepotul acestuia, Amărel. Cartea cuprinde 31 de capitole, de fapt 31 de scrisori pe care Sfredelin le adresează nepotului său. Aceste scrisori au rolul de a-l ajuta pe novicele demon să prindă în mrejele sale prin ispite şi subtile tehnici demonice sufletul unui tânăr londonez, numit în scrisori, „pacientul“. Acesta, recent convertit, provine din clasa mijlocie, duce o viaţă banală, nu iese în evidenţă prin nimic spectaculos; el este o personificare a creştinului obişnuit, iar viaţa sa, aşa cum reiese din epistolele celor doi, este o viaţă asemănătoare cu a fiecăruia dintre noi, marcată de banal, incertitudine şi oscilaţie.

O reflecţie a primejdiilor ce îl aşteaptă pe cel care vrea cu adevărat să ducă o viaţă în Hristos

Prin intermediul scrisorilor, C. S. Lewis ne pune la îndemână mijloacele de care se poate folosi oricine pentru a evita căderea în păcat, moartea veşnică. Autorul dovedeşte o subtilă cunoaştere a sufletului uman, a ascunzişurilor sale („rărunchii“ Psalmilor davidieni), deoarece el nu ne prezintă un manual, o listă precisă de tehnici sau de formule; precum oglinda reflectă imaginea, tot astfel, dialogul epistolar dintre cei doi diavoli se constituie într-o reflecţie a primejdiilor ce îl aşteaptă pe cel care vrea cu adevărat să ducă o viaţă în Hristos. Spre exemplu, întâlnim următorul „sfat“ pentru a pierde un suflet: „Strategia cea mai sigură e, dacă se dovedeşte posibil, să-l ţii pe pacient departe de orice intenţie serioasă de a se ruga… obţii cel mai uşor lucrul ăsta încurajându-l să-şi amintească, sau să-şi închipuie că îşi aminteşte cum papagalicea rugăciunile în copilărie. Prin contrast, poate fi împins să încerce ceva cu desăvârşire spontan, interior, neconvenţional şi în afara oricăror canoane; la un începător, o astfel de intenţie se traduce prin efortul de a-şi produce o stare vagă de devoţiune în care adevărata concentrare a voinţei şi inteligenţei nu joacă nici un rol… Este exact genul de rugăciune de care avem nevoie (pp. 26-27)“. Dar dacă acest tertip nu îşi atinge ţinta, „vei avea de lucrat mai fin la proasta orientare a intenţiilor lui“ şi îi oferă nepotului conştiincios următorul exemplu: „E fără îndoială imposibil să-l împiedici să se roage pentru mama lui, dar avem şi noi mijloace prin care rugăciunile pot deveni inofensive. Ai grijă să fie întotdeauna foarte spirituale, iar el să se preocupe mai ales de starea sufletului ei, şi niciodată de reumatismul care o chinuie … de vreme ce ideile pe care şi le face despre sufletul ei vor fi grosiere şi deseori eronate, se va ruga, în mare măsură, pentru o persoană imaginară, iar sarcina ta este să faci astfel încât, cu fiecare zi, această persoană imaginară să semene din ce în ce mai puţin cu mama din realitate… Cu timpul e posibil ca distanţa dintre cele două să devină atât de mare încât nici măcar un gând sau un sentiment ce-i însoţesc rugăciunile pentru mama imaginară să nu-şi mai găsească loc în felul cum se poartă cu cea reală. Mie unul mi-a ieşit aşa de bine tertipul cu unii pacienţi de-ai mei încât îi puteam face să treacă într-o secundă şi fără pic de remuşcare de la rugăciunea cea mai vie pentru «sufletul» soţiei sau fiului la înverşunarea cea mai rea - cu insulte şi lovituri - împotriva soţiei şi fiului din realitate“ (pp. 23-24).

„Funia alunecoasă şi moale a micilor păcate zilnice este preferabilă“

Cartea se constituie şi într-o mustrare pentru oamenii „căldicei“ (Ap 3, 14), atât de bine descrişi de demonul Sfredelin: „oameni de lume cu o neostoită poftă pentru deriziune, care fără să fi comis vreun păcat spectaculos se îndreaptă senini şi-n pas de promenadă spre casa Tatălui Nostru“ (Lucifer, n.n., p. 60). Scrisă în urmă cu mai bine de 60 de ani, vedem că tendinţele şi blocajele de gândire au rămas aceleaşi: „Ce ne trebuie nouă, dacă nu se poate altfel, şi oamenii se fac creştini, e să nu treacă de starea pe care eu o numesc creştinismul şi. Ştii la ce mă refer: Creştinismul şi Criza, Creştinismul şi Noua Psihologie, Creştinismul şi Noua Ordine, Creştinismul şi Vindecarea prin Credinţă, Creştinismul şi Cercetarea Psihică, Creştinismul şi Vegetarianismul, Creştinismul şi Reforma Scrisului. Dacă trebuie să fie creştini, măcar să mai fie şi altceva pe deasupra. Să îmbrăţişeze în locul credinţei în sine, vreo modă cu nuanţă creştină“ (p. 130).

Totodată, se observă în „Sfaturi…“ spiritul speculativ al autorului care propune, implicit, teme de dezbatere, cum ar fi natura şi gravitatea păcatului, distanţa pe care el o produce între om şi Dumnezeu („Duşmanul“, cum este numit de demon în text). Astfel, din sfaturile pe care Sfredelin i le dă novicelui reiese faptul că pentru a arunca un suflet în iad „funia alunecoasă şi moale a micilor păcate zilnice este preferabilă“ oricărui păcat grav. Ceea ce contează, vrea să spună Lewis, nu sunt greşelile mari, vizibile care predispun, prin lucrarea conştiinţei, la pocăinţă; terenul propice al demonilor îl reprezintă obiceiurile de zi cu zi, micile păcate făcute cu o ritmicitate înfricoşătoare. Nu este de mirare faptul că, în acest manual al ispititorului, ispita desfrânării este recomandată de-abia în scrisoarea a IX-a. Mai mult, în sfaturile demonului, se insistă pe necesitatea sădirii în mintea omului a numeroase gânduri care să-l determine să planifice, să-l predispună la visare: „Lasă-l să facă orice, numai să nu acţioneze. Oricât i s-ar umple de pioşenie imaginaţia şi sentimentele, nu avem a ne teme de nimic dacă ţinem pioşenia asta departe de sfera voinţei“ (p.74).

Nu scapă atenţiei nici mania oamenilor pentru nou; ea poate fi o armă utilă pentru demon. De ce? Ne explică maestrul Sfredelin: „Goana după nou aduce după sine mai multe avantaje:… scade plăcerea şi creşte dorinţa. În plus, noutatea mereu împrospătată costă bani, aşa încât dorinţa de a avea se bizuie fie pe avariţie, fie pe nefericire, fie pe amândouă. Şi apoi, cu cât e mai vorace dorinţa, cu atât va epuiza ea mai curând toate sursele inocente de plăcere şi va trece le cele pe care Duşmanul (adică Dumnezeu, n.n.) le interzice“. El însuşi cărturar, C. S. Lewis îşi avertizează confraţii asupra acelei atitudini des întâlnite care combină scepticismul generalizat, lipsa de fermitate în gândire şi teama de a nu părea ridicol în ochii celorlalţi dovedită prin aderenţa la ultimele curente: „Modelele în gândire sunt bune ca să distragă atenţia oamenilor de la pericolele reale care le stau în faţă… Din câte văd eu, se aşteaptă ca, puşi în faţa unei posibile opţiuni, oamenii să întrebe lucruri elementare: E dreaptă? E prudentă? E posibilă? Dar dacă noi (demonii, n.n.) reuşim să-i facem să se întrebe: «E oare în ton cu mişcarea generală a timpului? E progresivă sau reacţionară? E pe direcţia în care merge istoria?», atunci vor rata întrebările cu adevărat mai importante“ (p. 132). Urmează un avertisment şi pentru „rebelii“ din generaţiile mai tinere: „Noi dăm tonul patosului de moment cu care fiecare generaţie se ridică împotriva acelor vicii de care are cel mai puţin a se teme şi aplaudă virtutea din imediata apropiere a viciului pe care vrem să-l răspândim“ (p. 133). Iată şi o cheie pentru a înţelege cauza mult prea des invocatului conflict între generaţii.

Prin digerarea sinelui lui, ni-l mărim pe al nostru“

Întâlnim şi referiri la antropologie: „Oamenii «spune demonul» sunt amfibieni - jumătate spirit, jumătate animal. A ţinut morţiş duşmanul să producă aşa hibrid revoltător: ceea ce l-a determinat, printre altele, pe Tatăl Nostru să-şi retragă asistenţa. Ca spirite, ei iau parte la lumea eternă, dar ca animale, ei locuiesc în timp“ (p. 46). Iar dacă v-aţi întrebat vreodată ce cred diavolii despre om, găsim răspunsul tot în aceste scrisori. Spune Sfredelin: „Pentru noi, un om e în primul rând sursă de hrană; ce urmărim noi e să-i absorbim voinţa într-a noastră, şi prin digerarea sinelui lui să ni-l mărim pe al nostru“ (p. 47). „Dacă… te întăreşti… izbutind să pui mâna pe sufletul lui, atunci va fi al tău pentru totdeauna - o cupă proaspătă, plină ochi de disperare şi de uluită groază în care îţi poţi muia buzele ori de câte ori doreşti“ (p. 32).

Din fericire, cartea are un deznodământ fericit: ucis în timpul unui bombardament german, „pacientul“, care în tot acest timp ce a trecut de la convertire nu a încetat să ducă lupta cea bună, va fi luat de îngeri şi dus în împărăţia cerurilor. Înainte de a-l anunţa pe nepot „cu crescândă şi vorace afecţiune“ că va fi devorat în iad de către confraţii demoni ca pedeapsă, Sfredelin îl mustră: „Acest animal, această bucată de carne procreată într-un aşternut şi-a putut aţinti ochii asupra Lui. Ceea ce pentru tine e foc care arde şi orbeşte, pentru el este acum lumină răcoroasă, limpezimea însăşi, şi i se arată în forma unui om“.

În concluzie, putem spune că avem în faţă un adevărat bildungsroman al mântuirii, scris într-o debordantă notă de umor. Este totodată un avertisment adresat unei omeniri care, respirând scepticismul ca antidot la deziluziile aduse de război (romanul apărea imediat după încheierea ostilităţilor), a îmbrăţişat religia psihanalizei, religia ştiinţei şi a forţei vitale, părând să uite că Cel ce a dezrobit omenirea de sub stăpânirea demonilor şi S-a răstignit pentru iertarea păcatelor a spus, şi de atunci o spune în fiecare clipă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (In 14, 6).