Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
04 Mai, 2024
Lecţii din atelierul de tinichigerie
Prin anul 2001 mi-a apărut un diabet, aşa cum avea părintele meu duhovnic de atunci, arhimandritul Sofian Boghiu. Deh, trebuia să semănăm totuşi la ceva! La smerenie am încercat. N-a mers. La iubirea de oameni, nici atât, şi am renunţat iute să-mi mai bat capul cu chestii de avansaţi. Când mi-a auzit drama, pronunţată sfâşietor la telefon, mi-a zis pe tonul lui obişnuit, împăcat cu toate cele:
„Dragă, nu-i nimic, şi eu am diabet de ani de zile...“
Atunci bine, mi-am zis, şi am trecut la regim. Posturile nu-mi prea ieşeau până atunci, dar regimurile le-am ţinut foarte bine. Ştie Dumnezeu ce ştie şi cu bolile astea.
Au trecut ani de atunci, diabetul aproape mi-a dispărut cu totul, de unde la început nu puteam mânca nici jumătate de măr, acum dacă mă enervez (şi vă rog să mă credeţi, nu mi-e greu să fac asta!), mănânc şi ciocolată. Dar cu postul, tot greu a rămas. În fine, de unde nu e, cred, nu mai cere nici Dumne-zeu. Adică sper.
Recent, mă duc la un amic, Adrian Moţa, zis Moţache, din Giuleşti, care are o tinichigerie auto. Om proaspăt căsătorit şi cu copil mic, care, sincer, nu ştiu cum se descurcă cu mica lui firmă pe vremurile astea. Era iarnă, zăpada măsura jumătate de metru prin toată curtea atelie-rului. Înăuntru, un frig de să-l tai cu cuţitul, iar Moţache, care teoretic e patron, muncea cu glaspapirul în mână la o maşi-nă, să iasă bine treaba. Aburii ieşeau din gură, munca e grea la tinichigerie şi nu se poate face în incinte bine încălzite, căci sunt tot felul de mirosuri de la vopsele şi alte substanţe, aşa că în atelier temperatura e iarna aproape ca şi afară.
După bineţurile de rigoare, eu întreb dacă merge tonomatul cu cafea din curte. Mergea. L-am poftit la o „cafeluţă cu lăptic“, în plin Postul Crăciunului. El nu acceptă, zice că posteşte tot postul, şi o zice cu convingere.
Altă dată ne luam rămas-bun şi i-am urat să facă mulţi bani, la care el a strigat de a răsunat atelierul: „Nu bani, frate, sănătate şi să mă vadă bine Dumnezeu!“
Şi cred că-l vede bine, căci viaţa lui e munca făcută conştiincios, cu pasiune. Nu vrea decât să-i fie copilaşul şi soţia sănătoşi şi să poată el munci.
Şi aşa am primit lecţii de teologie de la tinichigiul Moţache, eu, care scriu la ziarul Patriarhiei, şi am mers vreme de 7 ani din trei în trei zile la părintele Sofian, care am convingerea că acolo, sus, e foarte încântat de mine... S-auzim de bine! (Dan Cârlea)
