Legea anti-blasfemie şi libera exprimare

▲ Nu cred că o lege mai poate proteja astăzi vreo convingere religioasă şi, de fapt, cred că nu acesta este scopul legii respective ▲

În Olanda a fost abrogată legea anti-blasfemie. Legea era în vigoare din anii â30 şi făcuse obiectul unei campanii pentru eliminarea ei din partea partidelor de stânga încă din 2004. La momentul respectiv, scandalul uciderii regizorului Theo van Gogh a amânat această decizie, care a fost luată abia zilele trecute de guvernul olandez. Argumentul principal al abrogării acestei legi este adoptarea unei noi legi generale cu privire la insultele la adresa concepţiilor religioase, politice, filosofice. Guvernul olandez a introdus în noua lege conceptul de insultă indirectă şi a extins acest concept de la noţiunile legate de vârstă, sex, rasă, handicapuri mentale şi fizice, orientări sexuale la noţiuni legate de convingeri religioase şi nu numai.

Protecţia acordată de noua lege va fi mai mare, iar pedepsele vor fi mai dure, de la maximum 3 luni închisoare la 12 luni închisoare după noua lege.

Reacţia guvernului olandez vine pe fondul unei intensificări ale atacurilor la adresa convingerilor religioase ale comunităţii islamice. Deja există o persoană arestată pentru atacuri la adresa islamului şi a curentelor de stânga, care a creat deja un mare scandal mediatic în presa olandeză şi care a determinat o reacţie mai dură a guvernului olandez, de teama unor incidente asemănătoare cu cele din Danemarca, pricinuite de publicarea caricaturilor ofensatoare la adresa islamului.

Nu cred că o lege mai poate proteja astăzi vreo convingere religioasă şi, de fapt, cred că nu acesta este scopul legii respective. Totul pare, mai degrabă, un pretext pentru a adăuga, pe lângă convingerile religioase, şi alte convingeri care nu au nimic de-a face cu religia. Legile anti-blasfemie au pornit de la recunoaşterea importanţei credinţei religioase şi de la necesitatea de a proteja o zonă foarte sensibilă şi importantă a convingerilor oamenilor. Cu timpul, oamenii nu au mai văzut în religie un factor definitoriu cu privire la identitatea lor şi au tratat cu superficialitate atacurile la adresa credinţei. Această atitudine a fost încurajată şi de ideologia dominantă a modernităţii care poziţionează religia spre periferia activităţii umane şi relativizează convingerile şi credinţele. Când, însă, chiar această ideologie intra în vizorul atacurilor, atitudinea se schimbă.

Ceea ce mi se pare a fi un precedent periculos este asocierea religiei cu un scop care nu are nici o legătură cu ea, şi anume convingerile politice sau filosofice. Dacă există vreo raţiune în a proteja convingerile religioase de calomnii şi insulte, aceasta se bazează pe rolul central pentru individ al credinţei sale religioase care îi stabileşte o anumită legătură cu lumea. A pune pe acelaşi plan convingerile politice sau filosofice şi a solicita acelaşi tip de protecţie este nu numai o ofensă indirectă adusă religiei, dar şi o transformare a însăşi substanţei politicului şi filosofiei. Prin însăşi natura lor, filosofia şi politica sunt supuse unei continue critici raţionale. Ele se apără prin argumente, nu prin legi. În cazul religiei, argumentele, deşi nu mai puţin importante, lasă însă locul central unui fenomen viu, al legăturii fiinţiale între credincios şi Dumnezeu. Aşa ceva nu se întâmplă în politică sau filosofie, unde dezbaterea şi nu trăirea este esenţială. A limita, sub pretextul protecţiei, posibilitatea de a dezbate chiar şi mai aprins probleme politice sau filosofice aduce un grav prejudiciu atât libertăţii oamenilor, dar, şi în acest caz, prestigiului religiei, care este pusă ca justificare pentru ceva ce îi este contrar esenţei sale, care constă tocmai în libertatea de a crede.