Legea învăţământului, la limita toleranţei

Cu toţii am luat la cunoştinţă faptul că, în data de 12 octombrie, Guvernul României a anunţat că îşi va angaja răspunderea pe proiectul de lege a învăţământului. Graba de neînţeles cu care se doreşte intrarea în vigoare a acestui act normativ permite însă trecerea neobservată a unor prevederi cu efecte potenţial nefaste pentru generaţia de mâine.

În ciuda faptului că la nivel declarativ se proclamă modernizarea sistemului de învăţământ, educaţia multiculturală şi cultivarea valorilor sociale europene, precum toleranţa şi respectul diversităţii, noua legislaţie promovează segregarea pe criteriu etnic şi izolarea copiilor aparţinând etniilor minoritare. Astfel, în zonele în care coexistă mai multe etnii, alături de români, fiecare minoritate va învăţa (inclusiv istoria şi geografia) în limba maternă, iar limba română va fi studiată ca limbă străină. Respectivele prevederi (aflate în secţiunea a zecea a proiectului de lege), aparent pur democratice, ascund o capcană ce nu are nimic de-a face cu democraţia: pentru ca fiecare să studieze "pe limba lui", este necesar să se înfiinţeze clase separate (segregate), urmând ca între cele două (sau mai multe) comunităţi să se fractureze o cale esenţială, poate cea mai firească, de comunicare şi de cunoaştere reciprocă. Rezultatul (pentru a cărui cuantificare este necesar mai mult de un mandat...) se va insinua pe nesimţite: copiii nu vor mai fi în stare să comunice între ei, deşi sunt vecini, se vor recepta reciproc drept "străini" sau în termeni de "noi" şi "ei", creându-se un teren fertil pentru xenofobie, şovinism sau tensiuni interetnice. Ne îndreptăm oare, în pas "democratic", spre un nou Babilon? Mai mult, principalele victime ale acestei legi perfide vor fi chiar cei pentru care sunt prevăzute "drepturile": elevii aparţinând minorităţilor naţionale. Aceşti cetăţeni români, care ar trebui să se bucure de toate drepturile pe care acest stat le poate oferi, sunt condamnaţi la izolare, prin necunoaşterea sau cunoaşterea foarte precară a limbii oficiale a statului care oferă "drepturile". Limba în care se vorbeşte în marile oraşe ale ţării, în centrele universitare, în care se emit actele oficiale le va fi "străină", astfel cum este ea studiată conform noii legi.

Entuziasmul cu care sunt acordate drepturi (mai mult sau mai puţin utile) minorităţilor etnice din ţara noastră este în flagrant contrast cu situaţia, cu adevărat dramatică, a etnicilor români din ţările vecine, unele dintre ele membre ale Uniunii Europene. Astfel, românii din Bulgaria nici nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională, iar conaţionalii noştri din Ungaria sunt supuşi unui proces intens de asimilare, numărul lor scăzând rapid în ultimele decenii. Dacă noua lege românească prevede că o şcoală cu predare în limbile minorităţilor naţionale, unică într-o localitate, nu poate fi desfiinţată, indiferent de numărul de elevi, învăţământul în limba română din Ungaria, de exemplu, este mereu ameninţat de spectrul desfiinţării şcolilor primare, dacă în vreun an numărul copiilor înscrişi în clasa I este mai mic de 15 (localităţile Bătania, Bedeu, Micherechi, Aletea, Apateu sunt într-o astfel de situaţie).

Aşadar, în timp ce trăim într-o ţară care ar trebui luată ca exemplu, în ceea ce priveşte buna convieţuire între etnii, drepturile minorităţilor şi pacea interconfesională, în timp ce oferim drepturi care sunt avangardiste chiar la nivel european, românii din jurul graniţelor actuale ale României sunt privaţi de drepturi elementare.

Este oare actuală convingerea responsabililor români din Ministerul Afacerilor Străine, care considerau, în 1935, că, "dacă nimic nu se va schimba în situaţia lor sau în politica noastră faţă de ele şstatele balcanice, n.n.ţ, putem afirma, fără nici o exagerare, că, peste 40-50 de ani, problema minorităţilor române din străinătate nu va mai exista?

Sau poate ne întrebăm de ce termeni precum toleranţă, înţelegere, convieţuire, valori creştine nu mai sunt la modă, fiind înlocuiţi de ură, violenţă, xenofobie?