De multe ori faptele pe care le săvârşim nu ni-L fac mai prezent pe Dumnezeu la modul concret în viaţa noastră sau a celor asupra cărora se răsfrâng gesturile noastre. Şi care ar fi semnul prin care putem depista această prezenţă? E simplu. Depinde după care legi funcţionezi. Unii merg pe logică, alţii pe bunul-simţ, alţii pe filozofie şi aşa mai departe. Numai când legea după care se conduce inima ta este legea iubirii, tot ceea ce faci este aducător de bine şi, deci, de viaţă.
După un îndelungat răstimp de viaţă comunitară, de meditaţie şi rugăciune, trei ucenici ai unui vestit monah îşi părăsiră părintele pentru a îndruma şi a propovădui la rândul lor sufletelor însetate de credinţă. Dar, înainte de a pleca, ascetul le-a spus un cuvânt: În tot ceea ce faceţi urmăriţi un singur lucru: să-L găsiţi pe Dumnezeu. Ucenicii au promis că vor asculta sfatul dat şi au pornit la drum. După zece ani, cei trei se întoarseră să-l vadă pe învăţătorul lor.
Bătrânul îi pofti să şadă în jurul său şi fiecare începu să povestească tot ceea ce făcuse.
Eu, începu cel dintâi cu un oarecare orgoliu în glas, am scris o mulţime de cărţi, care s-au tipărit în multe exemplare.
Tu ai umplut lumea de hârtii, îi zise părintele său.
Eu, cuvântă al doilea, bucuros de isprava sa, am predicat într-o mulţime de locuri.
Da, tu ai umplut văzduhul de vorbe, aprecie bătrânul.
Al treilea, puţin înfricoşat de ce auzise până atunci, sigur că va fi mustrat şi el de părintele său, spuse cu sfială:
Eu nu am făcut nimic deosebit, dar ţi-am adus această perniţă ca să ai unde să-ţi pui picioarele atunci când eşti ostenit şi te vor durea.
Tu, zise monahul surâzând, tu L-ai găsit pe Dumnezeu. (Augustin Păunoiu)
.jpg)
