Legea veche întâmpină înnoirea harului

La 40 de zile de la naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos, Biserica sărbătoreşte praznicul Întâmpinării Domnului, numit în popor şi Stretenia, după vechiul nume slavonesc. Aceasta este sărbătoarea omului trăitor în Hristos, a omului drept şi temător de Dumnezeu, care vrea, asemenea dreptului Simeon, să se învrednicească să întâmpine şi să primească pe Hristos, Lumina lumii, înlăuntrul sufletului nostru.

În fiecare an, în a doua zi a lunii februarie, Biserica prăznuieşte „Întâmpinarea Domnului“. Din cuprinsul Sfintei Evanghelii a Sfântului Evanghelist Luca (cap. 2, versetele 22-39) aflăm că, la 40 de zile de la naşterea Sa după trup, Pruncul Iisus a fost dus la templu, că Maica Sa, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, a adus darul rânduit de Lege şi că au fost întâmpinaţi de dreptul Simeon, care L-a descoperit pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de faţă fiind şi prorociţa Ana. La prima vedere, acestea pot părea simple coincidenţe, dar ele cuprind adânci taine dumnezeieşti.

Orice întâi născut la fiii lui Israel de parte bărbătească, „de la om până la dobitoc“, trebuia închinat Domnului, pentru a se împlini porunca dată de Dumnezeu lui Moise (Ieşire 13, 2), pentru amintirea zilei când poporul lui Israel a ieşit din pământul Egiptului, „din casa robiei“, şi a pedepsei cu moartea tuturor întâilor născuţi, de la om până la dobitoc, venită asupra poporului egiptean. De aceea, orice întâi născut de parte bărbătească, la 40 de zile, trebuia să fie răscumpărat la templu printr-un miel de un an şi un pui de porumbel sau de turturea, iar de către cei mai săraci, prin doi pui de porumbel sau de turturea. De asemenea, în tradiţia iudaică s-a mai păstrat o altă poruncă dată lui Moise de către Însuşi Ziditorul, şi anume porunca curăţirii femeilor care au născut (Levitic 12). La fel, după 40 de zile, timp în care femeia se afla în starea de necurăţie, ea aducea jertfă pentru curăţire la templu şi preotul se ruga pentru purificarea şi iertarea ei. Prin cele două porunci înţelegem că orice copil este un dar al lui Dumnezeu şi că, deşi naşterea este o binecuvântare a lui Dumnezeu, modul în care omul se naşte este consecinţa căderii în păcat, „că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea“ (Ps. 50, 6), şi că fiecare prunc poartă hainele de piele pe care le-a luat Adam după pierderea harului lui Dumnezeu.

Putea oare să nu se supună Legii Dătătorul ei?

Dar sub povara acestor urmări ale păcatului şi ale necurăţiei nu au fost Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului, pentru că zămislirea fără sămânţă şi naşterea fără stricăciune nu au legătură cu necurăţia, Domnul Hristos fiind, precum spune Sfântul Grigorie Palama, „născut, mai înainte de veac din Tată Preacurat, fără de mamă, şi în veac, din Fecioara Maria, fără de tată“.

Cum putea oare Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, „Cel Vechi de zile, Care legea de demult în Sinai a dat lui Moise“, să nu se supună Legii pe care El Însuşi a dat-o? Domnul Iisus Hristos S-a supus, deşi nu avea nevoie de curăţire, din ascultare faţă de legea lui Dumnezeu pentru a izbăvi din stricăciune pe vechiul Adam cel neascultător. „Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat «conştiinţa de prunc» a lui Adam. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam în Rai, acesta era prunc în privinţa harului şi a sfinţirii. Avea, desigur, iluminarea minţii, dar pentru ca să ajungă la îndumnezeire trebuia să fie încercat. Deoarece, duhovniceşte, Adam avea conştiinţă de prunc, a fost uşor ca el să fie înşelat de demonul viclean, care era vechi în păcat şi iscusit în viclenie. De aceea, prin vârsta trupească de prunc, Hristos a tămăduit nu numai conştiinţa lui Adam, dar şi întreagă firea omenească şi a săvârşit ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam. Astfel, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu Tatăl a făcut mai sigură şi mai eficientă calea îndumnezeirii omului, pentru că diavolul nu mai putea acum să înşele firea omenească a lui Hristos, aşa cum a făcut-o, cu îndemânare, în cazul primului Adam“ (mitropolitul Hierotheos Vlachos).

Semnificativ la acest praznic este şi simbolul jertfei sau al darurilor rânduite de Legea Domnului. Părinţii Bisericii arată că această jertfă a fost preînchipuirea lui Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei), iar sărăcia jertfei - cei doi pui de turturea sau de porumbel - se referă nu numai la creşterea în sărăcie a Domnului Hristos, ci mai ales la faptul că Fiul lui Dumnezeu a sărăcit „ca să ne îmbogăţească pe noi cu dumnezeirea Sa“ (Sfântul Grigorie Teologul).

Astfel, prin aducerea la templu a Fiului lui Dumnezeu se împlinesc şi îşi găsesc sens şi continuitate aşezămintele vechi-testamentare. De aceea, există şi contrastul dintre bătrâneţea lui Simeon şi tinereţea Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a se evidenţia relaţia dintre Legea veche - Vechiul Testament, şi Legea nouă sau a harului - Noul Testament. Totodată, se arată un alt aspect fundamental, şi anume Legea veche care îmbătrâneşte (dreptul Simeon) şi aşteaptă înnoirea harului (Pruncul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu).

„Hristos a trecut prin ea precum trece lumina prin vasul de cristal“

În mod indirect, prin cele arătate mai sus se arată şi curăţia Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care nu a zămislit ca urmare a unirii cu bărbatul, ci de la Duhul Sfânt. Numai Hristos i-a deschis pentru naştere pântecele Preasfintei Fecioare Maria, „dar a lăsat-o închisă, aşa cum era înainte de zămislire şi de naştere“ (Sfântul Nicodim Aghioritul). Însă Maica Domnului s-a supus Legii pentru că dorea să fie curată înaintea lui Dumnezeu şi de aceea Domnul Iisus Hristos „a trecut prin ea precum trece lumina prin vasul de cristal, şi trecând, îl face mai luminos şi strălucitor“.

„Samuil, Isaac, Iacov, Iosif şi alţii care s-au născut mai presus de nădejde din femei sterpe s-au chemat sfinţi Domnului, dar Hristos, singurul din singura, Unul Născut al Singurului, Cel ce S-a născut din Fecioară şi n-a deschis porţile fecioreşti, nu se va chema sfânt Domnului, ci Sfântul sfinţilor, Domnul Domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, Întâiul născut al celor întâi născuţi, Stăpânul stăpânilor şi Împăratul împăraţilor se va chema, se va crede, se va adora şi se va propovădui în biserică acum de Simeon“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului).

Dreptul Simeon, primul care a vestit celor din iad venirea lui Mesia

Sfântul Evanghelist Luca scrie despre bătrânul Simeon ca fiind un om din Ierusalim, „drept şi temător de Dumnezeu“, care aştepta mângâierea lui Israel pentru că „lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului“ (Luca 2, 25-26). „Din îndemnul Duhului a venit la templu“ (Luca 2, 27) dreptul Simeon, L-a recunoscut prin puterea Sfântului Duh pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, L-a luat în braţele sale pe Cel necuprins şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, rostind cântarea de biruinţă şi cuvintele profetice pe care Biserica le-a inclus în cadrul cultului, şi anume la sfârşitul Vecerniei: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel“.

Unii Părinţi ai Bisericii spun că dreptul Simeon nu era preot, dar era mai presus decât preoţii, alţii, că era fiul lui Hillel, tatăl învăţătorului de lege Gamaliel, dar cei mai mulţi ne încredinţează că dreptul Simeon a fost unul dintre cei 70 de traducători ai Vechiului Testament, care nu a crezut când a tradus prorocia lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu“ (Isaia 7, 14) şi pentru aceasta i s-a vestit că va trăi până când Îl va primi în mâinile sale pe Hristos.

În această primire se evidenţiază taina apropierii dintre Creator şi creatură, ca într-o tainică îmbrăţişare a omului de către Dumnezeu şi a lui Dumnezeu de către om. „Minunate lucruri vedem acum şi preaslăvite, necuprinse şi negrăite, că Cel ce a zidit pe Adam Se poartă ca un prunc, Cel neîncăput încape în braţele bătrânului, Cel ce este în sânurile necuprinse ale Părintelui Său, de bunăvoie se cuprinde cu trupul, iar nu cu dumnezeirea, Unul Iubitorul de oameni“ (icosul Întâmpinării Domnului).

Taina aceasta este minunată şi mai presus de înţelegere nu numai pentru puterile cereşti, fiindcă „pe Cel de care se cutremură puterile cereşti, acum mâinile bătrânului Îl îmbrăţişează pe Unul Iubitorul de oameni“ (condacul Întâmpinării Domnului), ci şi pentru oameni, pentru că dreptul Simeon s-a învrednicit să ţină în braţe şi să vadă faţa Dătătorului Legii lui Moise şi plinitorul acesteia, spre deosebire de profeţii Vechiului Testament, care au văzut spatele lui Dumnezeu. „(Moise) Prin întuneric şi prin glas nearătat, văzător de Dumnezeu a fi s-a învrednicit şi cu faţa acoperită, inimile cele necredincioase ale iudeilor le-a defăimat, iar acesta pre Cuvântul cel mai înainte de veci al Tatălui întrupat l-a purtat şi lumina neamurilor a descoperit…“ (stihiră de la Vecernia praznicului).

Împlinită făgăduinţa de a primi în mâinile sale pe Hristos, bătrânul Simeon, „care Viaţa purtând“, a cerut „dezlegarea de viaţă“, adică moartea, pentru a vesti lui Adam, „care trăia în mâhnire“, Evei, „care se afla în chinuri“, şi tuturor drepţilor ce se aflau în iad că a văzut „prunc pe Dumnezeul Cel neschimbat şi mai înainte de veci şi Mântuitor lumii“ (Stihoavna praznicului). Astfel, dreptul Simeon este „primul care a vestit celor întemniţaţi în întuneric, tuturor drepţilor Vechiului Testament aflaţi în iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiinţată, că a sosit Hristos Cel îndelung aşteptat, Care va veni grabnic şi în iad ca să-i elibereze“.

Profeţiile dreptului Simeon

În imnul de slavă rostit la primirea în braţe a Fiului lui Dumnezeu, bătrânul Simeon a binecuvântat şi pe Fecioara Maria şi a profeţit: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi“ (Luca 2, 34-35). Prima profeţie este legată de „semnul care va stârni împotriviri“, iar despre acesta Sfinţii Părinţi spun că poate fi întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a făcut Om, iar Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu; dar şi Crucea lui Hristos, „pentru iudei, sminteală, pentru neamuri, nebunie“ (I Cor. 1, 23).

Cea de-a doua profeţie a dreptului Simeon se referă la durerea şi mâhnirea Născătoarei de Dumnezeu atunci când L-a văzut pe Domnul Hristos răstignit pe Cruce. „Taina aceasta stârneşte împotriviri atât de mari, că se va naşte îndoiala-n al tău cuget. Că atunci când vei vedea pe cruce pironit pe Fiul tău, Curată, la amintirea cuvintelor ce îngerul ţi le-a grăit şi a dumnezeieştii zămisliri, ca o sabie va fi în tine înţelesul pătimirii“ (Condacul praznicului).

Desigur, cuvintele profetice „ca să se descopere gândurile din multe inimi“ au în vedere nu numai jertfa răscumpărătoare, ci şi lucrarea Bisericii, trupul lui Hristos. „În Hristos, ca Ziditor, ca Proniator şi Dătător de lege şi ca Răscumpărător, se adună şi legea naturală, şi cea scrisă, şi cea a harului, se adevereşte cuvântul dumnezeiescului Apostol, că Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia Lui, adică după ceea ce li se binevesteşte“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

O altă dimensiune a acestui praznic este legătura dintre templul din Ierusalim şi fiecare Biserică, în care părinţii creştini ortodocşi aduc la 40 de zile copilul la biserică pentru a-l îmbiserici şi a-I mulţumi Domnului pentru darul primit, dar şi pentru ca mama să fie binecuvântată şi curăţită de după lăuzie.