Leon Popescu, un tânăr răbdător în boală prin darul credinţei

Aproape 26 de ani nu a văzut lumina soarelui. Diagnosticului iniţial de adenom hipofizar i s-au adăugat, în timp, şi alte afecţiuni, care nici să meargă nu i-au îngăduit. Cu o inimă neînfricată de leu, a luptat pentru viaţă, pentru binele celor din jur şi nu s-a plâns niciodată. Înţelept, a răbdat toate câte i s-au dat, încredinţat că astfel îşi lucrează mântuirea. Pentru cei care l-au cunoscut, suceveanul Leon Popescu (26 februarie 1976 - 13 ianuarie 2016) rămâne amintirea luminoasă a unui om prin care Dumnezeu le-a vorbit.

În urmă cu 40 de ani, în casa familiei Nicolae şi Iosefina Popescu, din localitatea Vatra Moldoviţei, judeţul Suceava, a fost mare bucurie. Venise pe lume cel de-al doilea fiu al lor, mezinul Leon. Născut cu binecuvântarea unui duhovnic îmbunătăţit de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, cuvintele bătrânului călugăr aveau să se împlinească: „Acesta va fi mare în faţa lui Dumnezeu”.

Leon a fost un copil ca oricare altul. Vesel şi pus pe şotii. Inteligent, a avut încă de mic simţul umorului. Copilăria i-a trecut repede în zbor, ca păsările călătoare pe care le urmărea toamnă de toamnă cu privirea, până spre crestele munţilor din localitatea natală.

A urmat adolescenţa. La 14 ani, din cauza unei boli (adenom hipofizar), a rămas fără vedere. Nu s-a mâhnit. „Maica Domnului te are în grijă. Nu degeaba te cercetează Dumnezeu. Tu vei fi aurul încercat în foc”, îl oblojeau cei dragi. Susţinut de familie şi de prieteni cu multă afecţiune, înţelegere şi ajutor, a mers mai departe cu nădejde. Dornic de cunoaştere şi cu însuşiri intelectuale dezvoltate, tânărul a absolvit studiile liceale orb fiind. Nu era zi în care să nu găsească motive de bucurie: în curte, în grădină, printre flori şi animale, de vorbă cu vecinii, în rugăciune, atent la o lectură bună, de ajutor cu un bănuţ şi o vorbă bună pentru fiecare om care venea cu mâna întinsă la poarta casei părinteşti.

Surprinzător pentru o persoană în situaţia lui, copilul voios şi senin, din bărbatul matur şi înţelept care devenise, trăia, doar că nu mai putea alerga ca altădată. Lumea interioară pe care Leon şi-o zidise era tocmită din lumină, curăţenie şi pace. Avea tot timpul în suflet o linişte binevoitoare şi dorinţa de a se ruga mai mult, de aceea nu tânjea după nimic din cele pământeşti, nici măcar după lumina zilei, deoarece spunea el: „Nu vreau să văd păcatele din această lume.”

Diabet. A fost al doilea diagnostic trecut pe fişa medicală a lui Leon. A urmat şi un al treilea diagnostic. Cumulate, afecţiunile fizice i-au răpit posibilitatea de a merge. Ani mulţi a stat numai în pat. Mânca sprijinit într-un cot. Nu se putea ridica în şezut, pentru că piciorul drept se scurtase cu 4 cm şi se sucise din bazin.

Bărbatul cu chip serafimic, atât de greu încercat, nu a întrebat nici măcar o singură dată, răzvrătit: „De ce tocmai eu?” Conştient că prin boală Dumnezeu îl mântuieşte, a spus mereu: „Eu nu vreau să mă fac sănătos, eu vreau să mă mântuiesc.” Cu toate obstacolele întâmpinate, credinţa lui nu s-a veştejit, dimpotrivă, a înflorit şi i-a prelungit viaţa.

Leon şi-a ţinut pravila zilnic cu ajutorul celor din casă, care i-au citit, pe rând, din Psaltire, din Acatistier, din Vieţile Sfinţilor. Cât a putut, a mers la biserică. Când picioarele nu l-au mai ascultat, a rămas liniştit acasă şi a trăit efectiv Sfânta Liturghie, difuzată la radio sau tv. Era foarte atent şi la vieţile sfinţilor. Aproape că nu respira, atât era de captat de cele auzite, şi plângea în hohote de milă pentru suferinţele îndurate de mucenici. A postit ca un călugăr. S-a mărturisit din toată inima. S-a împărtăşit des. Erau nopţi în care nu dormea deloc: se ruga, medita şi iarăşi se ruga, mai mult pentru cei dragi decât pentru sine. Categoric în privinţa clevetirii, nu tolera să audă vorbindu-se de rău în prezenţa sa. Înzestrat cu o sensibilitate rară, era foarte atent să nu supere pe careva.

A fost foarte milostiv. De multe ori nu mai rămânea cu nici un ban din pensia de 350 de lei pe care o primea lunar, pentru că o împărţea pe toată săracilor. „Dar nu mă lăsaţi să fac şi eu o faptă?”, replica cu zâmbet de fiecare dată când i se reproşa ca nesăbuinţă gestul darnic.

Încerca să fie de folos celor din jurul lui: cu o dexteritate uimitoare încărca telefoanele mobile ale vecinilor. Era la curent cu toate ştirile, dădea sfaturi când i se cereau. Din când în când, descifra rebus sau juca moara cu nepoţii săi: Iosif, Andrei şi Andreea, pe care îi iubea mult. Cei trei tineri, fratele Alexandru, cumnata Maria, mătuşa Oltea şi părinţii Iosefina şi Nicolae, au fost ochii şi picioarele lui Leon. Li s-au alăturat prietenii cei mai buni, care nu l-au părăsit niciodată: Georgel Catrinar, Cătălin Mihalescu, Horaţiu Mocanu. Toţi aceşti oameni, împreună cu monahia Elena Simionovici de la Mănăstirea Voroneţ, naşa lui de botez, şi preotul duhovnic din sat, Dan Negură, mărturisesc despre credinţa sa puternică nezdruncinată de boală, prin îndelungă răbdare şi smerenie. „Niciodată nu a fost trist, întotdeauna a fost plin de viaţă”, este concluzia tuturor celor care l-au cunoscut pe Leon Popescu, un suflet ocrotit acum de Măicuţa Domnului, pe care în timpul şederii sale pe pământ a iubit-o nespus de mult.