Leonard Murialdo: „Omul care se roagă este cel mai puternic din lume“

A fost preotul cartierelor sărace, preocupat de copiii abandonaţi, de tineri şi de muncitori. Dorea să-i facă să crească în credinţă şi să înfrunte viaţa. Visa activitatea educativă ca un ambient familial condus de iubire şi de încredere reciprocă. "Omul care se roagă este cel mai puternic din lume", spunea el. Avea o profundă convingere că Dumnezeu îl iubeşte şi trebuie să răspundă la iubirea lui. Se numeşte Leonard Murialdo, cunoscut ca un om blând şi un apostol curajos. A trăit 72 de ani, desfăşurând o activitate extraordinară (colegii, oratorii, colonii agricole, case-familii, asociaţii). A fost ridicat la cinstea altarelor în 1970, fiind sărbătorit în fiecare an la 18 mai.

S-a născut la Torino la 26 octombrie 1828, fiind al optulea dintre cei nouă copii ai unei familii cu principii creştine. Rămâne orfan de tată la cinci ani. Împreună cu fratele lui, în 1386 intră într-un Colegiu al călugărilor din Savona, pentru studiile elementare, gimnaziale şi liceale.

La vârsta de 17 ani ia decizia de a deveni preot, ca un răspuns de iubire dat lui Dumnezeu, care l-a copleşit cu iubirea sa. Este sfinţit preot la 20 septembrie 1851. Cu puţin timp înainte îi moare mama.

Primii 14 ani îi dedică tinerilor din periferiile oraşului Torino. Îi asistă şi îi învaţă. Se preocupă mai ales de educarea tinerilor săraci şi abandonaţi, care sunt cei mai expuşi influenţelor şi condiţionării dezechilibrelor societăţii. Vine în întâmpinarea problemelor religioase, morale şi sociale ale celor săraci. În toate este condus de exigenţa calităţii, pe care de obicei o exprimă prin îndemnul: "Să facem binele, dar sa-l facem bine".

Colegiul Meşteşugarilor era o instituţie caritativă care îşi propunea să sprijine, să educe în credinţă şi să pregătească profesional tinerii săraci şi abandonaţi. Era o lucrare complexă, având pe lângă colegiu şi o colonie agricolă, o şcoală de corecţie pentru minori, un oratoriu pentru festivităţi, o şcoală, case-familii pentru muncitori şi studenţi. Leonard Murialdo preia conducerea colegiului în decembrie 1866 şi va desfăşura această misiune până la moarte (1900). Sporeşte numărul laboratoarelor din colegiu, oferind până la 13 specializări profesionale şi 10 în domeniul agricol. Adăugă o clasă celor patru clase primare şi unele cursuri ajutătoare…

La 19 martie 1873 fondează Congregaţia "Sfântului Iosif" (Iosefinii lui Murialdo), cu scopul formării umane şi creştine a copiilor şi tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi marginalizaţi.

Îl preocupă lumea muncitorilor: şomerii, femeile şi copiii care lucrează în fabrici. Vorbeşte pentru ei în faţa patronilor, autorităţilor, guvernelor. Îi ajută să se organizeze şi le oferă asistenţă. În 1871 dă viaţă Uniunii Muncitorilor Catolici.

Înţelegând importanţa presei ca instrument de formare şi de informare, este preocupat de cărţi, ziare, reviste, biblioteci, formarea culturii creştine, difuzarea presei bune. În 1871, ajutat de câţiva laici, este promotorul bibliotecilor populare creştine. Fondează, de asemenea, Asociaţia "Presa Bună" şi ziarul "Vocea muncitorului" (1876), cunoscut astăzi ca "Vocea poporului".

În 1877 se îmbolnăveşte de plămâni. Don Bosco cu care colaborează în educaţia copiilor orfani îl asigură că mai are de trăit. Se implică în alte opere în favoarea tinerilor şi a muncitorilor în formarea lor spirituală şi morală. Pentru tineri dă viaţă cursurilor serale de catehism (1880) şi înfiinţează case-familii pentru studenţi. Cere învăţământ obligatoriu până la 14 ani, interzicerea muncii noaptea, respectarea duminicii, reducerea programului de muncă la opt ore.

Moare la Torino în dimineaţa zilei de 30 martie 1900.

O activitate intensă ca aceea a lui Murialdo îşi găseşte forţa în rugăciune şi în conştiinţa că este iubit de Dumnezeu. "Rugăciunea este sufletul şi puterea omului. Trebuie făcută cu umilinţă, încredere şi perseverenţă. Nu ajunge însă să te rogi, trebuie să te rogi bine, adică cu inima", scrie el.

S-a considerat întotdeauna un om iubit de Dumnezeul milostiv, pentru aceasta a trăit faţă de Dumnezeu cu bucurie şi recunoştinţă. "Dumnezeu mă iubeşte. Ce bucurie! (…) El nu mă abandonează niciodată, mă însoţeşte şi mă călăuzeşte. Să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu!". Tocmai de aici, din convingerea că Dumnezeu îl iubea, ca răspuns a înţeles că trebuie să iubească la fel, că viaţa trebuie să aibă doar acest scop. Având în inimă această convingere, concluzia pentru el era clară: "Nu pierzi nimic dacă trăieşti cu generozitate, cu nobleţe, amabil, hrănind în inimă sinceritatea, dreptatea, bunul-simţ şi bunăvoinţa".