De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Leul şi dihorul
Mulţi oameni din presa românească şi-au făcut o profesie astăzi din a huli Biserica Ortodoxă şi a o denigra. Motivele? Pentru că susţine demnitatea unui neam prin construirea unei catedrale, pentru că nu lasă oamenii fără luminare spirituală, învăţându-i din şcoală abc-ul virtuţii şi al bunei cuviinţe, pentru că are proiecte care vizează societatea în care trăim, bolnavă şi polarizată, imprimându-i pe cât i se permite o orientare unitară.
Biserica trebuie să răspundă atacurilor împotriva ei, dar să nu se lase în acelaşi timp angrenată într-un joc steril. Îmi aduc aminte de o pildă care povestea disputa între un dihor şi un leu. Dihorul încerca să-l incite pe leu la luptă. În faţa refuzului leului de a se lua la harţă cu dihorul, cel din urmă îl întreabă: de ce nu vrei totuşi să ne înfruntăm? Răspunsul leului a fost unul care l-a liniştit deplin pe adversarul său: aş putea să-ţi trag o chelfăneală bună, dar nici măcar nu aş vrea să mă apropii prea mult de tine pentru că după aceea, timp de o lună, toţi cu care m-aş întâlni şi-ar da seama că m-am atins de un dihor.



.jpg)