Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Libertate și curaj
Avva Teodor de la Ferme s-a rugat lui Dumnezeu „să îl vindece de orice lașitate”. De aceea, atunci când cineva l-a întrebat dacă se teme de vreo nenorocire, avva i-a răspuns că nu ar fi cuprins de frică nici dacă s-ar prăbuși cerul peste pământ. Domnul i-a ascultat rugăciunea.
Lașitatea, din cât suntem lăsați să înțelegem din această apoftegmă, nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o boală, o afecțiune care are nevoie de tămăduire. Frica este o formă de robie, lanțul cel mai puternic care ne leagă și foarte adesea explicația cea mai la îndemână a multora dintre acțiunile noastre. Altfel spus, frica este unul dintre cei mai mari dușmani ai libertății. Suntem blocați de straturi suprapuse de angoase și neliniști cu un efect paralizant. În spatele tuturor acestora este foarte simplu de bănuit ce se ascunde: frica de moarte. Frica de moarte are un efect paradoxal, face viața imposibilă; este ea însăși o moarte înainte de vreme; transformă viața într-o formă dificilă de supraviețuire. Din această subzistență greoaie vine să ne elibereze Domnul prin jertfa Sa. Sfântul Pavel spune că Fiul lui Dumnezeu prin moartea Sa îi slobozește „pe cei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evr. 2, 15). Și tot Apostolul Pavel constată o altă realitate esențială, anume că „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17).
Sursa ultimă a libertății este Duhul lui Dumnezeu; ea este un dar pe care Dumnezeu însuși îl oferă. Însă darul acesta nu vine automat. Nevoia de libertate trebuie să fie conștientizată, iar apoi ea trebuie să fie cerută de la Domnul. Acesta este mesajul avvei Teodor de la Ferme, cel pe care Dumnezeu l-a izbăvit de orice lașitate.
Curajul este o componentă absolut esențială a vieții creștine. Fiecare act săvârșit în baza poruncilor Domnului implică doza proprie de curaj. În lipsa curajului nu ai cum să ierți și să fii milostiv; fără curaj nu poți să ajuți pe nimeni și, mai ales, nu poți dacă nu ai curaj să împlinești marea poruncă a Domnului: nu poți să îți iubești vrăjmașul. Să oferi dragostea ta celui care te dușmănește înseamnă să intri în conflict cu tine însuți, cu instinctul tău de conservare, cu toate pornirile cele mai adânc omenești. E nevoie de un curaj nebun să faci așa ceva. Să învestești încredere în ceilalți, să îți deschizi inima cu riscul asumat de a fi rănit, să te opui răului în formele sale cele mai perfide, toate acestea cer curaj.
Curajul unui creștin nu se arată doar în situațiile-limită, ci în fiecare moment în care te silești să împlinești poruncile Domnului. Probabil că acest tip de curaj este cel mai greu de păstrat pentru că nu are o aură de eroism, nu presupune bravadă și, inevitabil, se uzează în timp. Este curajul smereniei și al perseverenței. Tocmai pentru că libertatea care se naște din curaj este greu de dobândit și foarte greu de păstrat, trebuie ca, asemenea avvei Teodor de la Ferme, să ne rugăm Domnului să ne vindece de orice lașitate, de cele pe care le știm și mai ales de cele pe care nici măcar nu le bănuim.