Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Libertate și destin
Orice biografie are ca substanță complexa țesătură dintre libertate personală și determinări felurite. Alchimia celor două nu poate fi niciodată redusă la o rețetă bine precizată. Nu știm sigur până unde se întinde libertatea și nici exact de unde începem să fim sculptați de presiunea exercitată din afară asupra noastră. În mod cert știm însă altceva: oricât de mică ar fi plaja libertății noastre, ea totuși are un rol nodal, crucial. Spațiul libertății, oricât ar fi de restrâns și înghesuit de etajele variatelor determinări, are, în economia fiecărei vieți, rolul pe care îl are cârma la orice corabie. Libertatea, atâta câtă este, dă sens și aduce responsabilitate fiecărui om.
Toate biografiile prind în țesătura lor și întâlnirile, uneori blânde, iar alteori coliziuni violente cu libertățile celorlalți. În felul acesta, fiecare om ține înlăuntrul său o rețea de o complexitate incredibilă de determinări și alegeri pe care doar Dumnezeu o poate desface în detaliu. Libertatea este însă centrală pentru devenirea tuturor. Hristos nu obosește să facă invitații care țin cont și valorizează la maximum libertatea fiecăruia: „De voiește cineva să vină după Mine...”
În aceste condiții, putem vorbi oare despre un destin al omului? Răspunsul la această întrebare poate să fie simplu sau complicat. Putem expedia problema rapid și să spunem că, întrucât omul are libertate, nu are cum să aibă destin. Fiecare se construiește pe sine cum poate și se ghidează în curgerea sinuoasă a vieții cum vrea; alunecă și se rostogolește mișcat de propria voință și de determinările inerente. În același timp însă putem vorbi și despre un destin, în sensul unei destinații ultime pe care o putem numi, la fel de bine, vocație ori chemare. Destinul fiecărui om este punctul final, destinația sa, locul spiritual în care este chemat de Dumnezeu să ajungă. Dinspre om se vede ca o destinație, se găsește mereu înaintea sa, iar dinspre Dumnezeu apare ca o chemare. Fiecare om își asumă sau nu destinul său.
Un caz aparte este reprezentat de Maica Domnului. Cel mai însemnat moment din istoria lumii, clipa în care începe restaurarea traiectoriei întregii creații, depinde, în cele din urmă, de voința liberă a unei fecioare, care pecetluiește planul dumnezeiesc prin cuvintele spuse îngerului: „Fie mie după cuvântul tău”. Faptul că ea acceptă explicit nu poate fi o dovadă a lipsei de libertate, ci o afirmare a ei. Libertatea de alegere se manifestă în aceeași măsură în acceptare ca și în refuz. Acceptarea destinului, definit în sensul de mai sus, ca o chemare spre îndumnezeire, este și calea de acces către suprema libertate. Iar libertatea aceasta este libertatea fluviului care curge nestingherit în propria sa matcă, nu libertatea râului care se revarsă haotic și în cele din urmă seacă.