Libertate şi sfinţenie

Majoritatea tinerilor astăzi confundă libertatea cu libertinajul. Astfel, pentru a-şi justifica anumite practici care sfidează morala creştină, ei se prevalează de libertate, utilizând expresia: "Sunt liber să fac ce vreau, este viaţa mea…"

Când încercăm însă să ne justificăm anumite păcate şi patimi, utilizând sloganul: "Sunt liber să fac cutare şi cutare lucru...", prin aceasta afirmăm de fapt "sclavia" în mrejele căreia ne zbatem. A fi liber, ne învaţă sfinţii, nu înseamnă "a face ce te taie capul", ci suprema libertate pentru om este identificarea voinţei sale personale gnomice, cu Binele Suprem care este Dumnezeu.

Sfântul e model pentru noi apoi pentru că ne învaţă că rugăciunea este relaţie cu Dumnezeu, dar şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Rolul rugăciunii în cunoaştere este extraordinar. Rugăciunea este "colocviul" omului cu Dumnezeu, deci este "dialog" şi totodată modul cel mai direct de a intra şi a rămâne în relaţie cu El. Rugăciunea este experienţa personală, intimă cu Dumnezeu, de aceea Fericitul Augustin precizează: "Dacă mă întrebi ce este rugăciunea, nu ştiu; dacă nu mă întrebi, ştiu". Tânărul, şi omul în general, trebuie să ştie şi trebuie convins

totodată că rugăciunea este pentru suflet "respiraţie", prin intermediul ei sufletul putând respira din atmosfera cerului; rugăciunea este "hrana" sufletului, deoarece prin ea sufletul este alimentat cu energiile dătătoare de viaţă şi putere ale harului dumnezeiesc.

În rugăciune, Dumnezeu coboară în suflet şi acesta se înalţă la Dumnezeu. Nu numai ceea ce obţinem este important, ci şi putinţa convorbirii, coborârea minţii în inimă. Rugăciunea este "atitudinea constantă, starea de spirit care modelează, în mod liturgic, întreaga noastră fiinţă".

Sfântul ne mai învaţă că rugăciunea particulară trebuie completată cu rugăciunea liturgică din biserică, din cadrul Sfintei Liturghii. Participarea constantă a tânărului la acest gen de rugăciune îl conştientizează de rolul pe care îl are Biserica în mântuirea lui şi mai ales îl ajută să înţeleagă că el trebuie să se situeze în Biserică, şi nu în afara Bisericii, deoarece numai în Biserică, prin intermediul lucrării harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, Hristos este mereu prezent cu cei care cred în El. În felul acesta va înţelege că Biserica este un organism viu, este "anticamera sacramentală a Împărăţiei", este "tinda Raiului", este "Trupul tainic al lui Hristos".

Sfinţii pot fi modele pentru că odată intraţi în această categorie, indiferent de epoca în care au trăit, au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor şi contemporani ai tuturor oamenilor, cunoştinţele lor apropiate, rudele apropiate, pentru că ei trăiesc în iubire şi iubirea apropie, înfrăţeşte. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă. Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. De aceea, un sfânt pe o icoană în camera noastră devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care apelăm la nevoie.

Sfântul, deşi a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existenţa veşnică, deşi a trăit în veacuri diferite de noi, e totuşi contemporan cu noi, aşa cum e contemporan cu noi şi Dumnezeu "Cel vechi de zile", Cel din eternitate.