Libertatea creatoare şi harul lui Dumnezeu

În creştinism, armonia sau dezacordul dintre religie şi cultură, care dă conţinutul coexistenţei lui istorice, se desfăşoară între cele două extreme care sunt libertatea omului şi harul dumnezeiesc.

În mod natural, omul este înzestrat cu diferite aptitudini sau daruri de a face şi a crea. În virtutea libertăţii ontologice, el le poate mânui sau îndruma încotro voieşte. E incontestabil că el poate să se manifeste ca poet, ca artist plastic, ca muzician, ca filosof şi ca savant, făcând abstracţie de creştinism sau de harul dumnezeiesc. Căci una este harul şi alta este chipul lui Dumnezeu din om. Chipul lui Dumnezeu este o pecete naturală întipărită în adâncul fiinţei noastre şi-l reprezintă îndeosebi spiritul nostru. El e puterea care pune în mişcare aptitudinile naturale de creaţie. Dar singur spiritul nostru, măcar că e după chipul lui Dumnezeu, nu implică sub starea de păcat o ireproşabilă directivă, care să determine creaţiile noastre să fie făcute după asemănarea lui Dumnezeu. Libertatea este un mod de a fi al voinţei omeneşti, atât de larg, încât creaţiile noastre pot să iasă idoli sau lucruri după asemănarea demonică. În realitate, nu există concepţie filosofică sau religioasă care să acorde omului o mai adâncă şi insondabilă libertate ca ortodoxia.

Libertatea creatoare pusă în acord cu directiva harului însemnează plăsmuiri după model divin. Omeneşte, putem crea după chipul lui Dumnezeu, creştineşte, putem crea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După doctrina ortodoxă, creaţia omenească e un joc liber sau spontan al personalităţii, ea poate deveni cu adevărat creştină prin încreştinarea profundă a acestei personalităţi.

(Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)