Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Liliale mâini
Când citeşti ceva ce te impresionează, primul gând te duce la mâna care a scris. Îţi imaginezi mâini calde, mâini îngheţate, mâini străvezii, mâini mate, mâini care vor să apuce, mâini care vor să cunoască, mâini care vor să fie pur şi simplu, mâini care ating fără să atingă, mâini care aşteaptă, mâini care cheamă, mâini care închid, mâini care dorm, mâini care visează, mâini care nu cunosc somnul, mâini agitate, mâini înţepenite, mâini care cer, mâini care oferă, mâini care primesc, mâini care fug... mâini, mâini... câtă viaţă şi câtă moarte pun ele pe hârtie şi în ce se transformă aliajul acesta în actul receptării: iată ce face din anume lecturi o aventură.
Şi mai mare forţă o are gândul secund: ce a rămas tăcut într-un text citit? Aici răspunsul ţi-l dai în limitele propriului profil de cititor şi în interiorul convenţiei text-interpret. Dar se întâmplă, sau ţi-e dat, sau pur şi simplu e o experienţă de viaţă, să te întrebi şi cum sunt încifrate tăcutele şi netăcutele în terminaţiile nervoase din piele, în muşchii, în oasele, în sângele mâinii care a scris. Ce constelaţie se proiectează în liniile palmei care a creat, camuflată în cerneală, lumea pe care ai descoperit-o citind? Şi mai ales cum? Fireşte, nu despre mantică e vorba... Înainte de a găsi un răspuns cât mai adevărat, îţi pui o întrebare în cel mai înalt grad intimă: care e resortul acestei căutări? Ce cauţi, de fapt? Când o lectură lasă în tine o urmă vie, nu ai cum să eludezi oglindirea acestor răspunsuri unul în celălalt. Ele îţi apar de la sine şi deodată îţi dai seama că totul e despre tot şi că de fapt toate fanteziile tale cu mâini sunt tot atâtea limitări. Nu există decât mâini liliale pe lumea asta. Ele scriu chiar când nu scriu, iar tu le citeşti chiar când nu citeşti. Orice gest e o literă care se integrează într-o inepuizabilă semiotică şi tot ce ai de făcut e să ştii care ţi-e locul în "pădurea" de sensuri şi semnificaţii. Fractalii ăştia marca Google sau Discovery chiar au poezia lor. "S-ar putea ca mâinile mele goale să fie tot ce ţi-ar aduce fericirea" e un mesaj despre care nu mai ştii dacă l-ai cules din subsolul unei pagini subliniate, ori stă necitit într-o carte cu filele netăiate încă, ori ţi l-a şoptit zeul tău, ori i l-ai şoptit tu aceluia. Un mesaj pe care îl descifrezi pretutindeni şi pe care îl emiţi conştient către tot - către o piatră, către o floare, către un fluture, către o pereche de mâini: alte mâini goale. Liliale mâini, toate vorbesc de fapt într-o limbă alta decât cea pe care o uzăm lăsându-ne uzaţi de ea, o limbă paradoxal conţinând şi fiind conţinută de limba asta cea de toate zilele. O limbă care produce o metamorfoză a cotidianului fără a-l schimba, ci schimbând numai unghiul percepţiei. O limbă care reîmprospătează lucrurile, reaşezându-le în ordinea lor. E un mod de a vedea mâinile a toate câte sunt.