Limba noastră se îmbogăţeşte

Nu e un secret pentru nimeni că limba românească are o bogăţie şi o varietate cu totul excepţionale. Numai cine a luat asupra sa munca ostenitoare de traducere a scrierilor româneşti în alte limbi ştie ce probleme ridică aceasta. Există nenumărate sinonime, fiecare cu o nuanţă deosebită de celelalte, expresii care, traduse, îşi pierd înţelesul. Filologii au explicat acest belşug al vocabularului prin capacitatea limbii noastre de-a integra şi adapta cuvinte străine, asimilându-le. Avem rădăcini filologice latine, slave, franţuzeşti etc. etc. În ultima vreme sunt primite cu braţele deschise americanismele, dovedind dorinţa de a ne emancipa, moderniza etc.

Astfel că uneori nu mai prea pricepem ce vor unii şi alţii să spună… Am avut unele dificultăţi, de pildă, cu cuvântul, folosit până la exasperare, „a monitoriza“. În copilăria mea, monitor însemna un elev silitor, care dădea absenţele la orele de curs. Şi acum? Toată lumea a devenit silitoare şi se preocupă de absenţele de la unele aspecte importante ale vieţii? Ar fi prea frumos! Monitorizăm una, monitorizăm alta, monitorizăm orice, pretutindeni şi definitiv. De fapt ce înseamnă noul cuvânt? Am cerut şi eu unora mai pricepuţi să-mi explice. Şi am aflat că ar fi oarecum sinonim cu a supraveghea. Deci nu ne mai place să supraveghem, să controlăm, să verificăm, ci monitorizăm cu grămada. Da, într-adevăr, în acest fel suntem mai europeni! A fi european, iată moda şi maladia acestui binecuvântat secol!

Foarte frumos şi eficient ne simţim într-adevăr înălţaţi cu o treaptă mai sus, ne bucurăm de o calitate nouă a vieţii! Deci să-i dăm înainte.

De curând, într-un interviu, un bătrân actor foarte preţuit spunea că singurul loc unde se mai poate auzi o limbă românească într-adevăr curată este teatrul. De asemenea, la slujbele religioase, dacă râvna literară inovatoare a unor ierarhi nu se revarsă peste maluri. Aşa este în ambele cazuri, dar cui îi pasă? Există însă o problemă pe care n-o putem neglija. Ce ne facem cu cuvinte cărora nu le găsim echivalentul în alte limbi? Cu atât mai mult cu cât ceea ce exprimă ele este foarte tipic pentru binecuvântata noastră societate! Nu ne rămâne decât o alternativă, aceea de a le da terminaţii, veşminte, ca să spun aşa, care să le situeze la nivelul „limbajului“ european, să le confere titlul acestuia de nobleţe, să introducă în circulaţia universală elemente lingvistice care ne-au îmbogăţit.

De exemplu: „hahaleră“! N-am găsit în nici una dintre limbile cunoscute un echivalent al cuvântului „hahaleră“. Poate şi fiindcă este o stare foarte caracteristică realităţilor noastre actuale. Nu contest că există echivalente aproximative în toate limbile mapamondului, dar care or fi acestea? Şi apoi „hahaleră „are o suculenţă, o vitalitate la care nu putem renunţa. De aceea aş propune să introducem expresia „hahalerism“ Are o rezonanţă mult mai nobilă, mai savantă, mai europeană. Altceva, când în loc să spui, de pildă: „cutare e o hahaleră“, ceea ce sună balcanic sau autohton, spui cu eleganţă: „cutare are o doză importantă de hahalerism“ sau „cutare este caracterizat de un hahalerism impresionant?“ Nu-i aşa? Altă viaţă!

Sau „secătură“! Găseşti şi în alte limbi expresii cum ar fi franţuzescul „crapule“, sau… (mă sfiesc să traduc diverse exemple mai piperate). Dar nu au savoarea şi înţelesul nuanţat al cuvântului „secătură“. Şi apoi e foarte tipic pentru noi, uneori ajungem să-l folosim zilnic. Fie că auzim noutăţi despre politicienii noştri, fie despre unii oameni de cultură sau în posturi de conducere (manageri), cum se numesc elegant, „miliardari“ etc. sau mai modest, în sfera privată. Şi cum să spui „cutare e o secătură“? E banal, auzit de mii de ori, un loc comun, lipsit de noutate. Deci hai să fim inventivi. „Secăturitate“ nu putem spune, ar aduce prea mult cu „securitate“ şi ar da loc la confuzii, ceea ce, de fapt, n-ar fi o greşeală prea mare. Mai bine să-i spunem „secăturism“. Altă viaţă când spui: „cutare este animat de un spirit pronunţat de secăturism“, sau „secăturismul lui este remarcabil“, decât banal şi comun, „cutare este o secătură“.

Şi apoi e, fără discuţie, mai european. Ideale ar fi terminaţiile americane „secăturing“, sau „secăturish“, dar cu regret constatăm că nu se potrivesc. Într-adevăr cea mai bună variantă rămâne „secăturism“. Şi cu asta am mai îmbogăţit limba noastră, o comoară, cum spun nişte versuri demodate, care nu mai interesează pe nimeni.

Iată cât de simplu este să devenim europeni, liberali, să ne scuturăm de valorile noastre învechite, bune de aruncat la coş. Dacă mai adăugăm şi câteva pornografii suculente, ne vom situa cu siguranţă în vârful piramidei culturale, numai bine pentru descoperirea unei literaturi care să poată fi un exemplu. Şi trebuie spus că ajunge să citeşti unele pagini care se publică cu mare înfoiere prin publicaţiile literare sau sunt premiate suculent, pentru ca să fim optimişti în această privinţă. Pentru că, vai!, cu toate strădaniile lui Marcel Reif Ranizki, de pildă, îndrumătorul literaturii germane actuale, pentru care o carte din care lipsesc pornografiile nu are nici o valoare, nu găseşti o asemenea „vitalitate“ în limba germană, bunăoară. Nu, într-adevăr, în această privinţă deţinem recordul şi avem toate motivele să credem că ne „civilizăm“ ca demni europeni.

Deci, cu curaj, înainte pe drumul progresului şi al „evoluţiei“ noastre culturale, morale şi care-o mai fi! Corectitudine, seriozitate, tradiţii oricum perimate? Vede oricine că sunt inutile!