Limbă şi scriptură

La Editura Universităţii „Al. I. Cuza“ a apărut recent o valoroasă monografie, Timotei Cipariu lingvist şi filolog, semnată de Carmen-Gabriela Pamfil, cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Filialei Iaşi a Academiei Române, încununare remarcabilă a unei îndelungate munci de cercetare şi de meditaţie asupra uneia dintre figurile proeminente ale lingvisticii şi culturii române.

Timotei Cipariu (1805-1887, hirotonisit preot în 1827) a fost, cea mai mare parte a vieţii, profesor de teologie şi filosofie la Seminarul Teologic de la Blaj, oraş care, dat fiind rolul important pe care l-a jucat pentru cultura conaţionalilor transilvăneni, a fost supranumit „Mica Romă“, „Sionul culturii româneşti“, iar, în aprecierea lui G. Călinescu, „Mecca şcoalelor române din Ardeal“. Prin publicistică şi ca deputat, membru în comitetul revoluţionar de la 1848, Cipariu a luat parte, alături de G. Bariţiu, S. Bărnuţiu şi I. Maiorescu, la mişcarea de revendicări naţionale şi sociale a românilor transilvăneni. În calitate de cleric, a publicat, la tipografia Seminarului din Blaj, mai multe opere, printre care Despre creştinarea românilor, Ştiinţa Sfintei Scripturi, Acte şi fragmente latino-româneşti pentru istoria Bisericii Române.

Volumul pe care îl semnalăm reprezintă o doctă analiză a orientării teoretice şi a activităţii excepţionale de cercetare a celui care a fost un mare deschizător de drumuri în lingvistica românească, prin opere cum sunt Principia de limbă şi scriptură, Elemente de limbă română după dialecte şi monumente vechi, Compendiu de gramatica limbei române, Crestomaţie sau Analecte literare... şi altele, tipărite începând din anul 1847, şi tratează cele mai importante aspecte ale activităţii ştiinţifice a lui Timotei Cipariu în domeniul lingvisticii generale, al istoriei limbii şi al gramaticii române, capitole aparte ocupându-se de problemele limbii române literare şi de filologie. Pornind de la o apreciere a prof. G. Istrate, demersul, aplicat şi devotat, al autoarei monografiei poate fi raportat la luări de poziţie, anterioare, ale lui N. Iorga, G. Pascu, Sextil Puşcariu sau Lucian Blaga, de repunere în drepturi a însemnatei contribuţii pe tărâmul istoriei şi al ştiinţei filologice a canonicului de la Blaj, o mare şi luminoasă figură a culturii naţionale, umbrită temporar de criticile, uneori exagerate, la adresa Şcolii latiniste transilvănene.

Cele mai frumoase cuvinte de preţuire a marelui cărturar, cu adevărat un savant, îi aparţin întemeietorului şcolii lingvistice şi filologice ieşene, Alexandru Philippide, cel îndeobşte cunoscut pentru dreapta măsură a judecăţilor şi prin spiritul critic ce l-au impus în ştiinţa românească: „Pe vremea aceea era un om, Timotei Cipariu, şi omul cela şi zi şi noapte era numai cu cartea în mână... Ştia multe limbi, atâtea câte toţi specialiştii români de astăzi, la un loc luaţi, nu ştiu şîntr-adevăr: ştia greaca, latina, ebraica, araba, siriana, turca, persana, spaniola, italiana, germana, franceza, engleza şi maghiara!ţ, şi cetise toţi scriitorii români din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea din scoarţă în scoartă, şi un mic rezumat din această muncă de erou a publicat într-o capodoperă, Principii de limbă şi de scriptură“ (1907).

Editoare a două volume de Opere ale lui Cipariu (tipărite la Editura Academiei în 1987 şi 1992), cu promisiunea unui al treilea, Carmen-Gabriela Pamfil ne-a oferit o preţioasă exegeză asupra contribuţiei „părintelui filologiei române“ la fondarea unei discipline pe care, astăzi, şi D-sa o ilustrează cu ştiinţă, pasiune şi talent. Asupra unor aspecte şi interpretări demne de a fi cunoscute şi de un public mai larg din opera canonicului Timotei Cipariu vrem să ne oprim în articolul de săptămâna viitoare.