Limitele intimităţii

Intimitatea este ocrotită prin lege. De aceea încălcarea ei se cuvine aspru sancţionată. În ziarele din lumea largă apar numeroase starlete sau chiar staruri indignate, care se plâng pentru faptul că reporterii prin cine ştie ce abilităţi au reuşit să pătrundă în spaţiul lor privat şi acolo au făcut fotografii.

Evident, când cineva străin se vâră în viaţa ta, obţine nişte informaţii sau chiar nişte imagini pe care le face apoi publice, eşti o victimă şi ai toată îndreptăţirea să protestezi, să acţionezi pe cale judecătorească, să ceri daune etc. Totuşi, îndrăznesc să privesc situaţia şi din alt unghi. Pornesc de la o vorbă celebră. Important nu este atât ce faci când te vede lumea, ci ceea ce faci când nu te vede nimeni. Tocmai acest nimeni mă tulbură. De acord, dacă îţi este violată intimitatea eşti o victimă. Dar dacă, fără a fi agresat din afară, tocmai prin felul în care în propria-ţi intimitate te porţi, nu cumva tu singur ajungi să ţi-o violezi? Ţi-ar trece prin minte că tocmai atunci Domnul Se uită la tine? Şi dacă nu-ţi trece aşa ceva, ai voie să-ţi duci micile năravuri la nesfârşit? Pe mine, bunăoară, nu mă interesează că reporterii de scandal fotografiază şi-i pun pe cei vânaţi în situaţii jenante. Mă îngrijorează faptul că persoanele pretins victime pot avea o viaţă intimă scandaloasă. Ne lovim mereu de aceeaşi dilemă. Ce este sexul? Creaţie sau plăcere? Din punct de vedere creştin este creaţie. Când nu mai e aşa ceva, nu e nimic. De la o asemenea renunţare începe asceza. Cine e însă în stare să şi-o asume? Puţini. Poate aceia sunt chiar îngeri, deşi condiţia angelică înseamnă mult mai mult decât condiţia ascetică. De asemenea, când refuzăm creaţia căutăm plăcerea. Prin ce se deosebesc ele? Dacă ceea ce numim creaţie este până la urmă iubire, şi deci jertfă, plăcerea se bazează numai pe exhibiţionism, nonconformism, originalitate. Mai mult de atât, acela care vrea plăcere cu orice chip nu are deloc sentimentul vreunei vinovăţii. În creaţie sau în iubire eşti tot timpul preocupat de celălalt şi dincolo de aceasta simţi o răspundere uriaşă fiindcă ştii că nu eşti singur şi cineva te vede. În plăcere însă totul se consumă într-un neant deplin. Nu te simţi responsabil, nu te simţi văzut, te interesează doar intensitatea propriilor senzaţii şi, simţindu-te singur, nici nu dai socoteală cuiva.

Ne întoarcem însă la ce spuneam mai sus. Adevărata problemă morală şi de aici, suind cu o treaptă, duhovnicească este determinată de raportul dintre faptele tale şi misteriosul nimeni. Tocmai aici se ascunde miza. Chiar nu dai socoteală? Chiar eşti de capul tău? Chiar te simţi securizat în buncărul personal? Ambianţa în care trăim este formată dintr-o sumedenie de dejecţii. În aparenţă totul este OK, în intimitate se poate întâmpla să fie vorba de o cocină. Într-o asemenea lume avansăm cu o perseverenţă vrednică de milă, bătându-ne cu pumnii în piept pentru dreptul la... privacy.

O simplă întrebare: cei care îşi ascund plăcerile şi nu vor vrea să iasă în public nu se simt puţin cu musca pe căciulă? Dacă vor, atunci lucrurile stau mult mai rău, iar exhibiţioniştii tocmai asta urmăresc. Dar asta-i altceva. Ce se întâmplă însă cu aceia care se iubesc? Dragostea lor, a sufletului împreună cu trupul, nu are nimic urât sau ruşinos. Dacă totuşi se ascund fac aceasta dintr-o imensă gingăşie. Ei ştiu că dincolo de ochii lumii stăruie privirea Domnului. Şi de El nu se pot feri. Numai că acela care se ştie astfel privit, nu întoarce la rândul lui privirea spre cel care-l priveşte?