Limitele stăpânirii de sine

Rareori a existat în istoria omenirii o calitate mai proslăvită decât stăpânirea de sine. Filosofii, poeţii, scriitorii, împăraţii, generalii au scris despre ea numeroase tratate, i-au consacrat mii de discursuri şi au înălţat-o drept regină a virtuţilor în Antichitate. Cursul istoriei ne poate dezvălui multe dintre accepţiunile acestei virtuţi cât se poate de actuale, dar şi limitele ei concrete.

Am considerat că nu sunt necesare mai mult de două exemple din alte culturi decât cea creştină. Nu că nu ar exista o multitudine diversă şi plină de un farmec al sobrietăţii ieşit din comun în toate culturile mari închinate acestei virtuţi. Am ales stoicismul exprimat de unul dintre reprezentaţii săi de marcă, Marcus Aurelius, şi, totodată, disciplina autoritară a samurailor. Nicăieri nu mi s-a părut exprimată mai bine stăpânirea de sine decât în aceste două direcţii culturale, la prima vedere total opuse. Astfel, Marcus Aurelius spune: „Dacă vreodată, prin forţa împrejurărilor, vei ajunge într-un fel de nelinişte sufletească, întoarce-te pe loc în tine însuţi. Nu te lăsa să fii scos, peste ce se cuvine, din ritmul vieţii tale. Căci, pe măsură ce revii mereu la o dispoziţie armonioasă a sufletului, vei reuşi să-l stăpâneşti din ce în ce mai bine“ (Către sine însuşi, VI, 11, pp. 71-72). Ritmul stăpânirii de sine dictează într-un fel ritmul vieţii noastre. Acesta trebuie să fie cât mai calm şi egal, pentru a nu perturba activitatea raţiunii interne. Neliniştea, împrăştierea sunt tot atâtea pericole de care trebuie să ne ferim asiduu pentru a nu ne pierde cumpătul.

Nu vom intra în amănunte privind doctrina samurailor, ci vom face o referire rapidă la tot ceea ce însemna stăpânirea de sine. Aceasta reprezenta o condiţie de bază a ordinului şi oricine o încălca prin impoliteţe era silit să-şi facă seppuku - sinuciderea rituală. Prin urmare, în nici o situaţie nu îţi era îngăduit să te comporţi fără minte, mai ales jignindu-ţi superiorul. Într-un tratat din secolul al XVII-lea, scris de un mare maestru, Taira Shigesuke, stăpânirea de sine este cea mai mare calitate care ajută în faţa morţii. „Indiferent de cât de merituos sau grăitor este comportamentul tău zi de zi, dacă în faţa morţii îţi pierzi calmul şi mori într-un mod necuviincios, toată conduita ta din timpul vieţii va fi în van şi vei fi privit cu dispreţ de oamenii din jurul tău.“ Cine nu are stăpânire de sine se pierde în faţa morţii, iar cine se pierde în faţa morţii este mai de plâns decât dacă ar fi murit deja.

În faţa acestor opinii vrednice de a fi luate în considerare şi astăzi, rămâne o singură întrebare: care sunt limitele reale ale stăpânirii de sine? Există cu adevărat vreo limită sau această calitate posedă intrinsec valoarea de a ne maturiza şi desăvârşi spiritual? Trebuie precizat că stăpânirea de sine nu ne este de folos în toate situaţiile existente în viaţă. Dacă există un lucru care trebuie criticat cu asprime, dacă o persoană jigneşte dur sau brutalizează o alta, stăpânirea de sine nu poate fi urmată întru totul. Uneori este nevoie să intervenim energic, renunţând la un control fad asupra propriilor emoţii, atunci când acestea trebuie lăsate în voie.

Se mai ridică o necunoscută: cum poţi fi stăpân pe tine însuţi în prezenţa lui Dumnezeu? Oare atunci când te rogi, când te căieşti pentru păcatele tale, se mai poate vorbi de o stăpânire de sine? Dacă aceasta ar fi folosită în astfel de momente, există un grad ridicat de mândrie care ne înconjură. Pocăinţa nu poate fi dictată de raţiunea care exclude inima din planurile ei. În faţa lui Dumnezeu putem doar să ne încredinţăm Lui şi să aşteptăm să ne dea acest dar, iar nu să-l folosim pentru a ne închide în propriul orizont egoist. Atât stoicii, cât şi samuraii credeau în eficacitatea statismului spiritual, desăvârşirea nu cuprindea un dinamism în cazul lor, ci, mai degrabă, o regăsire. Creştinul rămâne însă o persoană care progresează pe calea îndumnezeirii în mod dinamic, fiind pururea îmbogăţit de iubirea divină. De aceea, pocăinţa, smerenia, iubirea nu pot fi tot timpul însoţite de stăpânirea de sine. Virtuţile esenţiale în creştinism rămân cele trei menţionate anterior, guvernate de stăpânirea de sine, dar nu tiranizate de ea.