Literele Azil

Citeşti, citeşti, de atâta vreme citeşti, că te simţi deja de pe o altă planetă. Scrii. Ce te faci dacă ratezi şansa pe care ţi-o dă scrisul, aceea de a-ţi asuma condiţia de locuitor al singurei planete care ţi se potriveşte... deocamdată? Ce te faci dacă şi-n scris treci pe lângă condiţia de pământean? Că te chinuie doruri zvârlite spre cioturi de stele, bun, e omenesc... că-n suflet îţi murmură o chemare perceptibilă doar în anume clipe de graţie, că atunci ai încredinţarea că nu ai cum să fii pe de-a-ntregul de aici, e de înţeles. Dar nu-ţi trece prin cap că şi cerşetoarea care miroase urât în tramvai şi pe care călătorii mai spălaţi o dau jos ar putea trăi, măcar când reveria că mănâncă o pâine albă îi reduce la tăcere ghiorăitul maţelor, vreo aluzie la aşa un sentiment înălţător. Nu, tot ce simţi tu e unic, şi irepetabil, şi niciodată replicabil... chiar niciodată? Dacă-ţi reciteşti o pagină de ieri şi una de acum un an, diferenţă prea mare nu bagi de seamă să fie. Ai stil, îţi vine-n minte un răspuns. Ai stil şi e normal ca stilul să rămână al tău. Punct. Dar nu, nu e punct. Căci la masa de lucru te aşteaptă o pagină albă. Sub un morman de pagini scrise.

Şi citeşti, şi citeşti. Şi scrii, şi scrii... Fireşte, între timp mai apuci să şi trăieşti, fiindcă faci parte dintre aceia care au nevoie de un suport în imediat pentru plăsmuirile minţii lor. Şi, cum trăitul pe apucate îşi cere tributul, dai cezarului ce e al cezarului şi te-ntorci la ceea ce consideri tu, nu-i aşa, adevărata ta viaţă, viaţa-reloaded... să-i spunem mărturisire. Şi te mărturiseşti, şi dai mărturie de lumea ta.

Cum faci însă de nu reuşeşti să aduci ceva din această viaţă "reîncărcată" în cotidianul concret? Ce fel de mărturisire e aceea lipsită de transformare? Şi cine mai crede în mărturisirea ta dacă sub ochii săi trăieşti şi înainte, şi după, la fel, şi ieri, şi azi? Cine să mai aştepte un mâine sau să mai creadă în el? Cine să mai spere că mâine vei trăi altfel şi că poimâine mărturia ta va fi poate stropită cu o ceaţă fină de lumină, alta decât lumina-întuneric?

Şi-atunci, ce pui tu în paginile tale şi ce culegi din tonele de pagini citite? Ce sunt atâtea litere, dacă nu Azil pentru maladia sentimentului existenţei trăite pe apucate?

E cu neputinţă de conceput un rând viu scris fără o tensiune interioară, şi fiecare îşi are tensiunile lui, dar ce tablou e acela în care o mască râzând tot trage de o cortină în dreapta, iar o mască plângând o tot trage în stânga? Cât poţi prelungi ruperea aceasta a cortinei între două măşti, şi ce poţi să invoci ca forţă autentică de rezistenţă? Cât poţi să rezişti fără soluţia unei sinteze superioare, a unei concilieri, a unei armonizări, a unei dezamorsări a ceea ce e livrat lumii drept mostră de conflicte, dar e trăit ca sfâşiere?

Conţinutul mărturisirii e, luat ca atare, lipsit de valoare. Valoare are doar mărturia, actul în sine. Dacă atunci când mărturiseşti eşti conştient de distanţa între gest şi Verb, dacă prin mărturisirea ta încerci sau chiar reuşeşti să aşezi gestul în umbra Verbului de care s-a depărtat, spovedania îţi e o transformare şi transformă tot ce atinge. Altfel, o moarte cu repetiţie lipsită de posibilitatea de a muri ia locul a ceea ce ar fi putut fi un drum spre o lărgire a conştiinţei, de vreme ce drumul înapoi, spre inocenţa dintâi, e rezervat... altei stări de conştiinţă, despre care se cade acum a tăcea.