Locaşuri de cult şi scara urbană

Orașele de pretutindeni au explodat ca scară în raport cu străvechea scară umană, despre care ne vorbea filosoful grec atunci când spunea că „omul e măsura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt, în ce fel sunt și a celor ce nu sunt, în ce fel nu sunt”. Ei bine, despre felul în care orașelor noastre omul nu mai este măsură (fiind ele, orașele, nemăsurate), arhitectul olandez Rem Koolhas (care va fi comisarul Bienalei de Arhitectură de peste un an, de la Venezia) a dat un răspuns prin conceptul de Bigness: magnitudine, i-am zice în românește. Bigness explică de ce nu mai este cu putință o legătură logică și cauzală între miezul unei clădiri și anvelopanta ei; între baza și partea superioară a unei clădiri contemporane; între contextul urban al amplasării și această clădire enormă. Cu alte cuvinte, arhitectura contempora­nă urbană este dincolo de relația de bine sau de rău pe care, de regulă, o asociem cu acest cuplu urban: text (clădire) și (devenit versus) context.

Într-o astfel de împrejurare urbană, o singură întrebare subzistă, totuși: cea cu privire la locașurile de cult. Acestea, indife­rent de denominație, trebuie să domine, măcar ca reper urban, contextul propriei amplasări. Locul mândru, despre care vorbea odinioară un tratat de arhitectură, ca și Politica lui Aristotel, poate însemna atât o verticală îndrăz­neață (biserica din deal), fie o prezență fizică impunătoare, dacă locul fizic nu este unul înalt. Dar poate însemna și un loc adânc, în sensul unuia deja sacru, precum ne sugerează traducerea lui Aristotel, făcută de Indra Kagis McEwen în Străbunul lui Socrate, carte apărută nu demult la Editura IDEA din Cluj. Prin urmare, cum trebuie să fie locașurile de cult într-un oraș a cărui scară explodează pe verticală?

O sugestie ne-a făcut-o Petre Antonescu în cartea sa din 1942 Biserici nouă, care este, de fapt, o versiune revizuită și bogat ilustrată cu proiecte proprii a textului său de primire în Academia Română, numit „Biserici noui după cutremur”, din 1940. Acolo, autorul ne sugerează că, amplasat într-un context urban de blockhaus-uri, biserica de cartier trebuie să păstreze o relație proporțională cu cartierul, în felul în care biserica sătească domina cu prezența sa (de gabarit, sau doar de verticală). Cu alte cuvinte, biserica trebuie să rămână cea mai importantă prezență fizică (pe lângă aceea spirituală, de bună seamă) din comunitate.

Or, una dintre figurile de rezistență ale simplității moldo-valahe este caracterul minion al arhitecturii de cult ortodox. E răspunsul multor intelectuali la provocarea apariției de noi locașuri de cult, mai cu seamă în cartierele de blocuri de dinaintede 1989. Cu seriozitate, mulţi sub presiunea metafizică venită dinspre un Blaga sau Noica, au decis că micimea şi întunecimea zidirilor autohtone sunt, combinate, virtuţi metafizice, consecinţe necesare ale sentimentului moldo-valah al fiinţei sau cel puţin semnul unei trăiri aproape eremite a sacrului. Având de ales (ca domn renascentist şi stăpânitor al Pocuţiei), Ştefan cel Mare a hotărât să facă multe şi mărunte biserici, în locul câtorva catedrale king-size la Suceava, Rădăuți sau pe Nistru, la granițele crești­nă­tății cu păgânimea. Întrucât prezența ancadramentelor gotice (în plină renaștere occidentală), probabil sosite din(spre) regatul leșesc, dovedesc că, stilistic vorbind, domnul nu era un autarhic în materie de gust arhitectural, rezultă că, tehnic vorbind cel puțin, nu ar trebui să existe motive pentru dimensiunile modeste, nici pentru primitivismul con­struc­tiv, altele decât asumarea lor deliberată în numele unei cauze superioare.

Care ar fi să fie acestea? Iată-le, într-o enumerare sumară: 1) asumarea diferenței etnice pe teritoriul aceleiași credințe: dacă leșii fac catedrale ample, nu îmi rămâne alta de făcut decât să construiesc Împotrivă, cu o mână ținând arma și cu cealaltă mistria, în felul oamenilor lui Neemia pe ruinele Ierusalimului. 2) Firea de moldo-valah şi dulcea sinusoidă a peisagiului. Rostul meu este să aduc pe tărâmul vizibilității calofilia în forme curbe și, la adăpostul lor, penumbra, care sunt marca modului în care înspațiez datele ființei mele. Trăirea diferită a îspațiului existențial”, cum l-a numit Christian Norberg Schulz, înseamnă că formele izvorăsc nolens-volens în dimensiunile și în proporțiile reciproce date. De unde? - din zisa matrice stilistică, din spațiul sofianic. Această îincontinență” este irepresibilă, inconștientă și independentă de orice alte intenții auctoriale voi fi având eu sau meșterii mei (pe care, pentru încălcarea regulii, îi și reprim, ca pe Manole al Argeșului).

Sustainable development este probabil sintagma pe care trebuie să o folosim în explicarea fenomenului de înanism” al arhitecturii medievale de cult. Dimensiunile bisericilor moldo-valahe nu sunt reduse, ci optime. Deși conceptul este ulterior Evului mediu, probabil că doar în acești termeni putem vorbi despre distribuirea resurselor limitate la numărul amplu de locuri de bătălie și târguri care, toate, își doresc un locaș de cult. Prin urmare, folosesc materialele locului sau din proximitate și forța de muncă dimprejurul sitului; limitez gabaritul și atletismul tehnologic la minimum, spre a optimiza costurile operațiunii. Să nu uităm de durata lungă de construire a catedralelor medievale, rareori accesibilă celor de pe aici (cărora le rămânea spațiul dintre două bătălii) și de numărul impresionant de ctitorii ale epocii Sfântului Ștefan cel Mare/Petru Rareș, bunăoară.

Or, răspunsul dat de Petre Antonescu nu ne oferă doar o direcție de creștere a locașurilor de cult (pe verticală), ci și o (re)sursă formală: Bizanțul, orașul unde locașurile de cult deja erau mari, atât în sine, cât și raportate la context; unele erau gigantești (Sfânta Sofia e prima care ne vine în minte) cu cincisprezece secole înainte ca problema să ajungă la noi! Avem, așadar, nu numai o justificare a scării urbane privitoare la raportul dintre locașurile de cult ortodox de azi și contextul amplasării lor, care a tot crescut din perioada interbelică și până azi, ci și o genealogie (în sensul atribuit de Michel Foucault conceptului) a surselor de inspirație pentru bisericile de azi și viitoare.