Locul religiei şi politicii în spaţiul public

În general, omul percepe lumea în care trăieşte în funcţie de locul şi timpul în care a fost născut şi crescut. Deşi acest proces de formare morală şi intelectuală este deopotrivă natural şi necesar (nimeni nu a fost crescut într-un vid social), totuşi, prea adesea rămânem tributari unor percepţii ale lumii înconjurătoare care se pot îndepărta destul de mult de complexitatea propriu-zisă a vieţii. Ţinând cont de sfatul Sfântului Apostol Pavel de a nu ne conforma întru totul acestei lumi, ci de a o transforma prin înnoirea minţii (Romani 12, 2), înţelegem că o asemenea ignoranţă poate avea repercusiuni serioase asupra credinţei şi vieţii noastre creştine.

Spre exemplu, mulţi dintre noi tindem să acredităm ideea că politica şi religia ocupă sau ar trebui să ocupe locuri cât se poate de distincte în problemele vieţii cotidiene. O atare perspectivă nu este nicidecum nouă, ci face parte dintr-o dezbatere intensă lansată încă din zorii epocii moderne. Politica, din perspectiva acestei viziuni, se ocupă cu problemele publice sub supravegherea atentă a statului-naţiune. Întrucât statul este principala formă recunoscută de asociere politică în societatea modernă, el are suveranitate virtual nelimitată în ce priveşte reglementarea conflictelor sau intereselor dintre indivizi. Totodată, această viziune modernă tinde să reducă politica la un set de proceduri în vederea protejării şi promovării interesului individual într-o lume dominată de piaţa liberă şi consumism.

Pe de altă parte, conform aceleiaşi viziuni, religia este asimilată unui set de comportamente individuale, pe care oamenii le pot practica în solitudinea spaţiului privat, fără sau cu cât mai limitate implicaţii publice. Din această perspectivă, religia s-ar defini prin acele credinţe individuale cu privire la lucruri pe care oamenii le consideră a fi adevărate şi importante pentru viaţa lor şi care nu ar impieta cu nimic asupra credinţelor celorlalţi.

Deşi nu este o viziune tipică pentru gândirea şi practica politică din spaţiul românesc, ea fiind de sor-ginte occidentală şi fiind adoptată în ţara noastră în decursul timpului, totuşi, în ultima vreme, din ce în ce mai multe voci îşi exprimă adeziunea pentru o astfel de distincţie. Ca orice concepţie asupra chestiunilor de interes public, ea merită, fără îndoială, respectată şi ascultată. În nici un caz însă nu poate fi (sau nu ar trebui să fie) asumată necritic, doar pentru că este la modă sau provine din spaţii culturale la care ne raportăm cu inferioritate şi tendinţe de copiere.

Dacă a opta pentru o anume viziune politică sau socială ţine de libertatea şi capacitatea de discernere a oricărui cetăţean, cu implicaţii relative asupra propriei vieţi, în cazul creştinilor lucrurile stau puţin diferit. Nu pentru că libertatea sau discernământului lor ar fi mai puţin important, ci dimpotrivă. Pentru că în funcţie de modul în care înţeleg lumea înconjurătoare şi de felul în care se raportează la aceasta, depinde nu doar viaţa lor, ci şi relaţia lor cu Dumnezeu şi cu semenii, care încep în timp şi durează în veşnicie.

Din această perspectivă, un creştin se poate întreba, pe bună dreptate, dacă are sens să facă o distincţie atât de radicală între viaţa şi opţiunile sale publice şi credinţele sale private? Dacă fiecare idee, gest, faptă sau atitudine are repercusiuni care dăinuie veşnic, poate un creştin să facă abstracţie de credinţele sale atunci când se raportează la chestiuni care ţin de zona vieţii politice, publice, de interes comun?

Răspunsul potrivit acestui gen de întrebări a fost găsit încă din primul veac al vieţii Bisericii, când un anonim a compus o epistolă în care îşi exprima viziunea sa integratoare şi conciliantă. Deşi cu greu se poate spune când şi unde au îndeplinit creştinii idealurile zugrăvite de acest autor, totuşi, scrierea sa are valoare paradigmatică, ea oferind mai degrabă un ghid, o cale de armonizare şi împăcare a celor două tendinţe aparent antagonice:

„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc, dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.“ („Epistola către Diognet“, vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979).