Logica secularizării

Secularizarea este deja un fapt incontestabil. Separarea dintre Stat şi Biserică, laicizarea învăţământului general, ponderea relativ scăzută, raportată la numărul total al populaţiei, a celor care frecventează slujbele religioase, privatizarea religiei redusă la o opţiune individuală şi strict privată, presiunea constantă pentru excluderea manifestărilor religioase din spaţiul public, de la sunetul clopotelor până la prezenţa icoanelor sau crucifixelor în instituţiile publice, toate ne arată că societatea modernă trăieşte într-o tensiune continuă cu fenomenul manifestării publice a credinţei religioase.

Sursa acestei tensiuni este, fără îndoială, diferenţa ireconciliabilă dintre premisele pe care se construieşte modernitatea şi adevărul de credinţă pe care îl mărturisesc toţi cei care cred în Dumnezeu. Modernitatea pleacă de la premisa că spaţiul public este destinat manifestărilor strict conforme cu raţiunea publică, care nu privilegiază nici o opinie sau vreo credinţă a indivizilor, ci caută mereu un numitor comun universal, pe când credinţa religioasă caută Adevărul şi posibilitatea de a trăi comunitar potrivit acestui Adevăr.

Fiecare dintre cele două viziuni încearcă să îmblânzească tactic adversarul. Modernitatea îi face o concesie religiozităţii prin oferirea unei libertăţi fără precedent, dar pur individuală, considerând acest lucru o renunţare de bun-simţ de la idealul raţionalităţii totale a manifestărilor umane în schimbul toleranţei reciproce, iar credinţa încearcă să convingă modernitatea că fără aportul credinţei manifestate public nu se poate construi o lume echitabilă, tolerantă şi, în ultimul rând, raţională.

Aici este însă marea capcană pe care nu reuşesc să o evite partizanii credinţei care se angajează în dialog cu modernitatea. Încercând să convingă modernitatea, ei apelează la structura logică a argumentelor modernităţii, dar această structură este opusă fundamental gândirii religioase şi conduce orice raţionament pe calea secularizării şi relativizării raţionale a oricărei poziţii care nu se poate susţine pe baza unor argumente selectate strict în raport cu scopurile modernităţii. Orice încercare de a susţine pe baza acestei logici credinţa religioasă va eşua fatal într-un discurs funcţionalist care îşi pierde relevanţa religioasă.

Religia nu este bună în raport cu ceva, nu slujeşte altui scop raţional, nu este un instrument de pacificare, educaţie, culturalizare, aglutinare etnică, păstrare a identităţii naţionale, scădere a corupţiei, creştere a gradului de colectare a impozitelor, ea are scopul ei distinct de orice alte scopuri sociale, politice sau morale. Scopul ei nu este raţional în raport cu înţelegerea ideologică a raţionalităţii modernităţii iluministe. Scopul ei este Împărăţia Cerurilor. Scopul ei este viaţa în relaţie cu voia lui Dumnezeu revelată. Raţionalitatea ei este atingerea acestui deziderat, de a trăi conform cu voia lui Dumnezeu şi de a moşteni Împărăţia Cerurilor. Dacă va abandona această misiune în favoarea unor considerente tactice de poziţionare socio-politică în raport cu modernitatea şi structura aparentă de putere din societatea seculară, îşi va pierde raţiunea proprie de a exista. Or, a adopta logica secularizării chiar şi pentru a combate secularizarea nu va duce altundeva decât la disiparea mesajului de forţă al credinţei ca purtătoare a unui Adevăr fundamental şi necesar oricărei societăţi umane şi, în egală măsură, oricărei fiinţe umane.

De aceea, combaterea modernităţii şi a secularizării aduse de ea va trebui făcută din afara ei, nu din interior, pentru că, fundamental, modernitatea şi credinţa religioasă autentică care presupune revelaţia divină supraraţională se exclud reciproc.