Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Luarea Crucii

Luarea Crucii

Data: 10 Iulie 2014

Hristos ne sfătuieşte în Evanghelia Sa ca oricine voieşte să vină după El să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze. Ce înseamnă luarea crucii?

Înseamnă oare că trebuie să stăm cu braţele încrucişate în faţa oricărei suferinţe? Nu. Iisus are în vedere mai ales acele suferinţe care nu mai sunt în puterea noastră de a le îndrepta. Acest lucru trebuie să fie clar. Trebuie să facem totul ca să îndreptăm, să reducem suferinţa. De aceea a lăsat Dumnezeu medici, spitale, medicamente. De aceea i-a lăsat Dumnezeu pe unii ca să-i ajute pe alţii. Avem porunca de a desăvârşi lumea, de a ne desăvârşi pe noi înşine, de a face bine unii altora, deci de a nu sta cu mâinile încrucişate, aşteptând totul de sus.

Să nu ne mulţumim cu toate cele ce ni se întâmplă. Să ne mulţumim cu ele doar într-o singură împrejurare, numai după ce am făcut totul ca să îndreptăm răul şi după ce nu mai depinde de noi ca să putem face ceva. Atunci să ne luăm crucea! Să înţelegem că trebuie să fie vreun rost al lui Dumnezeu pe care nu-l înţelegem noi. Şi să fim mulţumitori pentru ceea ce ne-a mai rămas măcar. Acesta nu e fatalism. Aceasta este înţelepciune.

O parabolă istoriseşte că un ucenic s-a dus la un bătrân îmbunătăţit să înveţe cum să înţeleagă viaţa şi pe Dumnezeu. După mai mulţi ani, eremitul, supunându-l unei încercări, i-a vorbit astfel: „Fiule, acum ţi-ai desăvârşit învăţătura şi vei pleca. Să zicem că te vei duce în satul vecin şi oamenii răi de acolo îţi vor tăia mâna dreaptă. Ce vei face? Ce vei zice?“ A răspuns învăţăcelul: „Voi fi mulţumitor lui Dumnezeu că mi-au lăsat-o pe cea stângă.“

„Şi dacă ţi-o vor tăia şi pe cea stângă?“ „Voi fi mulţumitor lui Dumnezeu că mi-au lăsat picioarele.“ Şi aşa mai departe până ce a ajuns la tăierea capului. „Ce vei zice atunci?“,

a întrebat interesat bătrânul. „Le voi mulţumi că m-au scăpat de o viaţă de chin şi m-au trimis la Dumnezeu.“ Tânărul a procedat corect. La fiecare etapă a unei noi suferinţe, ucenicul a găsit o raţiune pentru care să nu cârtească, ci să fie mulţumitor lui Dumnezeu. El învăţase să-şi ducă crucea cu adevărat. (Preluare din volumul „Cuvinte la zile mari“, Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)