Luciditatea smereniei

Pentru bătrânii Patericului raporturile ierarhice sunt întemeiate pe virtuți. Vârsta biologică este mai puțin importantă decât maturitatea spirituală.

Colecția alfabetică a apoftegmelor părinților deșertului păstrează amintirea a doi asceți cu totul aparte: Karion și Zaharia, tată și fiu. Dintre ei cea mai mare faimă a avut-o fiul, Zaharia, care a avut un progres duhovnicesc neașteptat pentru vârsta lui, până acolo încât era numit copilul-bătrân și era căutat pentru înțe­lepciunea lui de asceți celebri (însuși avva Pimen, bătrânul ale cărui ziceri constituie nucleul central al Patericului, nu ezita să îl cerceteze). Karion, bătrânul, știe însă foarte bine să se adapteze acestei situații. Prima povestire despre el mărturisește tocmai acest lucru, atunci când evocă un gând al avvei Karion: „Multă asceză am făcut, mai multă decât fiul meu Zaharia, și totuși n-am ajuns la nivelul său: nici în smerenie, nici în tăcere”.

Tocmai în pustie se restaurează raporturile autentice între tați și fii. Într-o lume în care relația cu tatăl este deficitară în atâtea familii, în care totul este un joc al puterii, între abuz și indiferență, smerenia lui Karion este recuperatoare. Relațiile de familie pot să fie guvernate în mod ideal de aceleași valori evanghelice, care se adresează de fapt naturii umane celei mai adânci.

Legăturile părinților din pustie se dovedesc mereu guvernate de smerenie: luciditatea ultimă și singura formă de realism autentic.

Luciditatea atât de mult clamată, apanajul intelectualilor singuratici, a reflexivilor izolați, cei care cred că au scăpat din plasa tuturor iluziilor mobilizatoare sau consolatoare nu au făcut decât să cadă într-o altă înșe­lare. Victime ale unei construcții mentale anihilatoare, de o perfidă coerență internă centrată în jurul zădărniciei, nu au decât o singură ieșire: smerenia și po­căința, atât de străine și totuși atât de proprii firii umane. Iar sme­renia, între altele, înseamnă să îl privești pe celălalt așa cum este el, fără să te disprețuiești, fără construcții artificiale. Asta vedem la avva Karion. Bătrânul nu își disprețuiește asceza, eforturile făcute pentru Dumnezeu. Cu toate acestea, privește cu multă limpezime. Știe că darul lui Dumnezeu sunt atât smerenia tânărului său fiu, cât și tăcerea sa.

Un alt gând esențial care se desprinde din lectura apoftegmelor bătrânilor este că virtuțile nu intră în competiție. Că alergarea, metafora atât de des utilizată, nu este decât o luptă cu tine însuți și cu propriile slăbiciuni. Virtuțile celorlalți sunt, implicit, victorii personale ale fiecăruia din comunitate, așa cum fiecare eșec personal este o ratare a comunității.

Avva Karion este recunoscător pentru nevoința pe care a putut-o face și se bucura de fiul său care e mai smerit și mai tăcut decât el. În nevoința lor comună se susțin unul pe celălalt în căutarea apropierii de Dumnezeu.

Relațiile exterioare nu înseamnă mare lucru. Singură smerenia e cea care ne arată cu adevărat pe noi înșine și ne îngăduie să îi vedem pe ceilalți. Iar când îi vedem pe ceilalți așa cum sunt și îi înveșmântăm în dragostea noastră, abia atunci iubirea se poate manifesta deplin, în recunoștință pentru darurile Domnului.