Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Lumea ca spectacol
Teatrul este expresia simbolică a vieţii; este o şcoală care seamănă cu şcoala ei. Toţi oamenii se înscriu la şcoala vieţii, inadaptabilii o frecventează însă fără voia lor. Sufletul omului se împarte între farmecul lumii şi setea de a se detaşa de lumea în care se simte înlănţuit. Omul devine liber şi demn numai când are conştiinţa finităţii lui în raport cu divinitatea. În acest sens sunt semnificative întrebările lui Friederich Strauss: "Mai suntem creştini? Mai avem religie? Cum concepem lumea? Cum orânduim viaţa noastră?" Dintre acestea, reţinem pe cea din urmă, care depinde de fixarea poziţiei omului în cosmos. Omul este un rege "deposedat", dar care poartă în el infinitul şi idealul ca ultimă limită şi doreşte imposibilul. Măreţia omului se găseşte în "conştiinţa nenorocirii lui", astfel perfecţiunea îl poate scoate din abjecţia finităţii lui, dată fiind complexitatea vieţii lui spirituale. Instrumentele folosite în lupta de adaptare cu mediul se înmulţesc şi se "desăvârşesc", dar spaţiul asupra căruia se întinde voinţa lui de stăpân, raportat la infinit, este neînsemnat, iar relaţia dintre omul nou şi universul nou este însăşi relaţia dintre finit şi infinit. Fericitul Augustin susţine, despre evoluţie, ca important scop şi mod de întrepătrundere sau integrare a omului în mediul de viaţă fiind raţiunea (cu toate aspectele ei de cunoaştere obiectivă); omul cunoaşte ignorând ignoranţa cunoaşterii. Uneori, natura pare tiranică, haotică şi înşelătoare pentru om, dorindu-şi chiar să se excludă din ea, obişnuinţa fiindu-i a doua natură. Afirmaţia lui Goethe, "omul - primul dialog al naturii cu divinitatea", întăreşte ideea că omul este parte integrantă a naturii şi integrator în ea, acesta fiind inflorescenţa terminală a ei, iar poziţia omului în cosmos fiind redată şi întărită de structura unităţii om-natură. Omul trăieşte însă, între infinit şi absolut, aceste valori spre care tinde neîncetat şi doreşte să devină integrat în ele, infinitul fiind un necondiţionat nelimitat, iar absolutul unul limitat; mai preţioasă părând calea spinoasă spre desăvârşire decât obţinerea acesteia. Goethe afirmă că lumea sau lucrurile ce o compun n-au "miez şi coajă" şi "ce este în miez este şi în coajă". "De aceea, noi trebuie să desăvârşim toate sferele existenţei noastre, după legile veşnice, mari şi aspre. Numai omul singur poate imposibilul; el distinge, alege şi îndreaptă; el poate împrumuta durata clipei".