Lumea cuvântului: Belarusul şi Nederlandul

Măcar aparent o hazlie mixtură lingvistică a fost pusă în lumină de recent consumata dispută fotbalistică din grupa G a cupei UEFA, care ne-a mai apropiat cu un pas de... Primăvara Europeană! Am bătut Belarusul!

Auzind acest enunţ, prima impresie a unui necunoscător în ale diplomaţiei şi ale geopoliticii, ar putea fi aceea că am avut de-a face cu vreun rus (ceva mai... bel?), pe care l-am pus la punct; mă rog, cu ocazia unui meci de fotbal (câte nu se întâmplă pe stadioane şi în vecinătatea acestora!). Ce formulări asemănătoare, cu referire la acest posibil rus (bel), mai găsim în presă: „Povestea spionului de pe banca Belarusului“; „Cupa Belarusului“; „Vecinii Belarusului au decis să-şi coordoneze politica faţă de Minsk“ etc.

Posibila confuzie este generată de faptul că finala acestui ciudat nume (până la urmă, totuşi) de ţară… rimează cu substantivul comun rus, articulat rusul. Dar fiindcă este nume de ţară, a unor slavi răsăriteni, atunci trebuia să rimeze cu Rusia, cum s-au şi prezentat lucrurile chiar până în urmă cu 10-15 ani, când respectiva ţară se numea, pe româneşte, Bielorusia, probabil după modelul limbajului diplomatic francez, o zonă culturală unde găsim şi astăzi grafia (cu pronunţia aferentă) Biélorussie (vezi, însă, şi engl. Belorussia şi Byelorussia). Mai mult, traducând după rusă (limbă de aproape înrudită cu cea a bieloruşilor), la noi i s-a mai zis Rusia albă, dar tot Rusia (vezi şi traducerea din germană Weissrussland)

După „independenţa“ din cadrul CSI, dacă „sora mai mare“ şi-a reluat numele de Rossia (şi nu Rusi, pronunţat cu un i „scurt“), atunci cei de la Minsk au revenit la o altă variantă a vechiului nume slavon: Belarusi, prin pierderea finalei căruia s-a ajuns la confuzia dintre numele ţării şi cel al locuitorilor acesteia (ceea ce nu se petrece în alte limbi).

Comoditatea comunicării publice, mai ales în publicistică, s-a orientat după tiparul politicii momentului, nu fără influenţa unui model recent din limba engleză (Republic of Belarus). Dar, orice stat care îşi respectă tradiţia culturală, trebuie să evite mimeticul şi să ţină la această cucerire. Căci, de exemplu, reflectând terminologia oficială a epocii, în Dicţionarul istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu (Bucureşti, Editura „Cartea românească“, 1926 –1931), găsim titulatura „R.S.S. a Rusiei Albe (Bielorusia)“, iar, în 1945, în documentele vremii ţara respectivă era menţionată tot cu acest nume printre membrii fondatori ai ONU.

Aşadar, de ce, acum, Belarus, dacă avem o tradiţie culturală şi diplomatică în acest domeniu? Pentru că asta ar fi forma oficială dorită sau/şi recomandată de statul respectiv? Dacă este vorba de o ambiţie politică, acesteia i se poate contrapune, fondat, punctul de vedere românesc (aşa e în politică!), cu atât mai mult cu cât Franţa nu ne impune scrierea France, Anglia (sau Marea Britanie) nu ne impune utilizarea formulei United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland şi nici Albania nu pretinde să-i zicem Republika e Shqiperise, iar China s-o numim Zgongguo, după cum folosim cu succes denumirile Ungaria sau Polonia (şi nu Magyarország, respectiv Polska).

Revenind la fotbal, să vedem cu cine urmează să ne mai confruntăm în grupa G, cu Olanda sau cu Nederlandul, într-o discuţie terminologică pe aceeaşi temă, pe care ne-o propunem pentru articolul de săptămâna viitoare.