Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Lumea cuvântului: Cămaşa morţii

Lumea cuvântului: Cămaşa morţii

Un articol de: Stelian Dumistrăcel - 04 Aug, 2007

În limba română există mai multe expresii ce se referă la îmbrăcămintea care-i este omului mai apropiată decât altele („e mai aproape cămaşa decât sumanul“, sau „decât anteriul“ - la C. Negruzzi).

Există, mai întâi, în obiceiurile populare, cămăşi însemne ale unui statut, ale unui moment deosebit din viaţă: cămaşa de mire (sau de ginere, în Muntenia), ori cămaşa de soacră, cele pe care le îmbracă personaje importante legate de nuntă; are o semnificaţie deosebită chiar faptul că nu toţi cei implicaţi în această ceremonie sunt particularizaţi prin respectivul atribut vestimentar. Am putea să ne gândim, de exemplu, în cazul mirelui, la faptul că, la început, numai această îmbrăcăminte a bărbatului se numea cămaşă (spre deosebire de cea a femeii, numită ie), iar doctrina religioasă însăşi compară căsătoria, ce schimbă firea omului, cu schimbarea firii şi a vieţii celui care îmbracă haina monahală.

Tot în legătură cu riturile „de trecere“, mai este cunoscută cămaşa de moarte, sau cămaşa mortului. Mai ales în vremuri mai vechi, pentru această „trecere“ oamenii îşi pregăteau dinainte (dar şi le pregătesc şi acum) hainele pentru înmormântare şi era obiceiul ca, pentru bărbaţi, să le fie păstrată chiar cămaşa de mire. Oricum, mortul este îmbrăcat într-o cămaşă nouă, mai demult cusută în casă, cu deosebită grijă: se credea că dacă a fost croită greşit - prea lungă -, va mai muri îndată cineva din aceeaşi familie.

Legat de acest moment solemn, cămaşa morţii a căpătat o semnificaţie simbolică. După mărturia unui adjutant al acestuia (Mihai Cioranu), în ajunul sfârşitului său de martir, Tudor Vladimirescu şi-ar fi manifestat dispreţul faţă de călăii săi prin cuvintele: „Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii“ (M. Cioranu, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1859, p. 89). Este vorba de o simbolică tipică stilului „mesianic“ şi „biblic“ al proclamaţiilor şi scrisorilor „Domnului Tudor“ (trăsătură remarcată de G. Călinescu): cămaşa pentru lumea cealaltă este nimbul sacrificiului, sub care a stat conducătorul mişcării revoluţionare de la 1821.

Desigur, simbolica este creştină şi aminteşte epocile în care însăşi îmbrăţişarea acestei credinţe însemna asumarea unui destin crud, de persecuţii încheiate cu sacrificiul suprem, prin „purtarea crucii“. Dar, referirea la o anumită îmbrăcăminte, care integrează într-un „cin“, ne evocă reguli monahale: cine intră în mănăstire, trebuie, mai întâi, „să se lepede de rudeniile sale şi să dispreţuiască propria sa voinţă“, iar, ca semn distinctiv, se „leapădă“ de hainele „mireneşti“, îmbrăcându-se în haina monahală, care este simbolul lepădării de toate cele lumeşti.

Dacă această schimbare este una care duce la fapte deosebite în slujba Bisericii şi a comunităţii, atunci actul în sine nu mai înseamnă doar mortificarea trupului spre încheierea vieţii: îmbrăcarea hainei monahale poate avea semnificaţia pe care o consemnează o expresie din texte religioase (româneşti) din secolul al XVI-lea: „a se îmbrăca întru fără de moarte“.