Lumea cuvântului: Fiţele

Printre termenii familiari şi de argou ce au pătruns în discursul public actual, eliberat de orice restricţie, şi care dau culoare exprimării, se află şi substantivul fiţă, pe care îl întâlnim mai ales la plural. Dăm două exemple, ce ilustrează, de fapt, două sfere de întrebuinţare. Sub enunţul „Fiţe de vicepreşedinte“, aflăm ce pretenţii - capricii are Dick Cheney în privinţa hotelurilor la care este cazat în străinătate, comparabile cu acelea ale „vedetelor de rock“. Pe de altă parte, fiţe poate însemna „persoane cu pretenţii, mofturoase“, ba chiar „vedete“, ca în titlurile „Nervi, fiţe şi ploaie la concertul Beyonce de la Cluj“, sau „Sanda Ladoşi nu vrea botez de fiţe pentru băiatul ei“.

Primul sens este cunoscut mai demult; a face fiţe s-a folosit curent pentru a caracteriza comportarea cuiva mofturos, care, cu o expresie de actualitate, este fiţos, defect de care este apărată o (veritabilă) vedetă din fotbal; în pofida aparenţelor, „Mutu nu e fiţos, dar are un aer şmecheresc“. Fireşte, în optica manelelor, aceasta devine o trăsătură demnă de admiraţie („Eşti fiţos, mare fiţos“) şi la acelaşi termen apelează un oarecare în legătură cu performanţele unui telefon mobil („cu fiţe“): acesta este „fiţos, că are cu ce“!

De la atribuirea unor astfel de calităţi (!) şi de la modul numit de a se comporta al cuiva, s-a ajuns la fiţele - persoane despre care este vorba în relatările despre concertul, respectiv despre botezul de mai sus. Iată alte expresii ale preţuirii în aceiaşi termeni: „H2O de lux pentru clienţi cu fiţe“, „fotograf de fiţe“, „maşini de fiţe“, respectiv „fiţe pe roţi“ (acestea fiind, desigur, „maşinile bengoase“ care „trec pe roşu“!).

Ce înseamnă fiţă la origine şi cum s-a produs alunecarea de sens pe care o întâlnim astăzi în vorbire? După dicţionare, trebuie să pornim de la onomatopeea fâţ! (comparabilă cu bâţ şi cu altele ce sună la fel), de la care s-a format verbul a (se) fâţâi (respectiv a se bâţâi), tot una cu a se foi, cu sensul „a se mişca repede şi neliniştit“, „a se agita“, o fâţă (sau fiţă) fiind o vieţuitoare mică, cu mişcări repezi; figurat, a fost dezmierdat astfel ironic un copil, în special o fetiţă. Supranumele s-a specializat însă pentru a desemna un peşte mic, având mişcări aparent capricioase (numit şi zvârlugă sau plevuşcă!) De la asemenea fâţâieli (sau bâţâieli) a rezultat caracterizarea de fâţă (sau fufă) pentru o femeie afectată, capricioasă, dar rămâne să mai fie cercetat de ce s-a generalizat varianta de pronunţare fiţă.

Oricum, aceasta nu numai că a invadat vorbirea actuală, ci termenul s-a şi „înnobilat“, moftul, capriciul fiind ridicate la rangul de modalitate de… dezinhibare. Frecvenţa utilizării explică şi îmbogăţirea familiei de cuvinte. Pe lângă fiţos, şi-a mai făcut loc aici şi fiţăraie. Iată o propunere de nume întru glorificarea unei „supermaşini“: „eu zic să se numească aşa: «Fiţe la greu pe 4x4» sau «fiţăraie maximă pe tracţiune integral㻓. Iar, pe de altă parte, o construcţie cu repetarea substantivului (ştiţi: băiat de băiat!) s-a aliniat la o modalitate recentă de a exprima superlativul: „Am devenit cu adevărat europeni prin fiţe de fiţe şi maşini de maşini“.

În sfârşit, trebuie să observăm că nu a dispărut, totuşi, nici folosirea termenului cu sensul depreciativ; se zice că directorul executiv „Cristi“ B. ar fi lansat la adresa fotbaliştilor săi următoarea ameninţare: „cine are fiţe pleacă de la Dinamo!