Lumea cuvântului: Luleaua neamţului

Pentru „a se îmbăta“, în limba română există, printre multe alte ziceri… colorate şi aceea de „a lua luleaua neamţului“. Evident că ne întrebăm de unde şi până unde această referire la etnia germană?

Sensul respectiv, consemnat în dicţionare, este unul derivat, deoarece expresia are la bază o anecdotă care-l înfăţişează pe… neamţ ca nedespărţit de această „sculă“: fiind băut şi aflându-se pe un pod, fireşte, cu luleaua în gură, a uitat amănuntul în discuţie şi, obligat să vorbească, luleaua i-a căzut în apă (după Dicţionarul lui August Scriban). Aşadar, numai în împrejurarea narată, accidentală, neamţul s-ar fi despărţit de lulea! Acest singular ataşament apare, ironizat, şi în povestirea despre întâlnirea unui „Domn Neamţ“ cu o ceată de tâlhari, consemnată de Alecu Russo în notele de jurnal intitulate Soveja (sub data de 28 februarie 1846): „Până să nu intru în sat m-am întâlnit cu o ceată de oameni călări care mi-au cerut pipa. – Ei, şi i-ai dat-o? – Ba nu, n-am vrut şi m-am pomenit cu două gârbace pe obraz… – Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atâta. Aceia erau hoţi…“. O valoare mai mult decât ambiguizată de I. L. Caragiale, în inventarul din Moşii (tablă de materii), în spiritul zicătorii populare „trei lulele, trei surcele“: „… floricele - şerbet - răcoreală - Marsilieza - lulele - luleaua neamţului - «Deşteaptă-te române» - sacâz - sifoane - ciucalată - acadele - plesnitori…“.

Tutunul fiind „iarba dracului“, însuşi fumatul, la început obicei al altor popoare, a produs o impresie puternică asupra românului, care a făcut şi o comparaţie de proiecţie misterioasă: a fuma ca un şarpe, de la narghileaua turcilor, o lulea de tip oriental, din care fumul se inspiră printr-un tub lung, flexibil, fixat în partea de jos a unui vas cu apă parfumată; necunoscătorul a putut avea impresia că tubul-şarpe fumează! La 1852, pentru personajele lui Alecsandri fumatul este modă nemţească: „Mă mir ce gust poţi găsi să pufăieşti din gură ca un neamţ“ (Chiriţa în provinţie).

Alături de „a furat (apucat) luleaua neamţului şi stă-n fundul şanţului“, alte observaţii ale românilor privindu-i pe germani ca „un popor ce nu se poate împotrivi alcoolului“ au fost discutate de Klaus Heitmann (în vol. Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german…, Bucureşti, 1995, p. 174–175): „Neamţul crede-n băutură şi unguru-n înjurătură“; „neamţul a venit cu puşca şi-a băut vinul cu duşca“ (de!, vinul se soarbe cu dichis, nu se dă „peste cap“, ca şnapsul). De aici, a vorbi nemţeşte cu sensul „a fi beat“, ba chiar verbul (a se) nemţi „a se îmbăta“.

Deşi pare de domeniul unor altor vremuri, expresia nu este abandonată nici astăzi; într-un enunţ de pe internet o găsim chiar într-un context poetic, provocator: „Miros de luleaua neamţului din grădina lui Matisse. Îţi mulţumesc că mă iubeşti când lumea îşi petrece timpul evitând viaţa…“. Oare este vorba de aceeaşi realitate pe care o descoperim într-o ofertă, tot de pe internet, din textul căreia s-ar părea că este vorba chiar de o plantă? „Butaşi Bigonia Radicans, Luleaua Neamţului, urcătoare pentru ziduri, garduri…“.

Aşadar, iată că s-ar putea ajunge şi la o înnobilare a sensului!