Lumea cuvântului: Mâna în foc

A băga sau a nu băga mâna în foc sunt enunţuri pe care le întâlnim curent în vorbirea familiară, dar care şi-au găsit locul şi în discursul public, colorat, din zilele noastre. Iată câteva contexte de cronică politică sau economică: „Geoană nu bagă mâna în foc pentru Năstase“; „Nu bag mâna în foc pentru toţi, vom face după aceea un inventar complet“ (a declarat Văcăroiu); „Udrea bagă mâna în foc: PSD nu va fi chemat în guvern de Băsescu“ etc.

Oare de unde şi până unde referirea la foc în astfel de contexte? Dacă sensul expresiei ne este clar: a băga mâna în foc, pentru cineva sau pentru ceva, însemnând „a garanta, a susţine cu tărie, cu toată convingerea“, enunţul ne păstrează amintirea faptului că, şi la români, ca la mai toate popoarele Europei,

s-au practicat ordaliile, „probe“ judiciare perpetuate până în Evul Mediu, constând în supunerea la diferite încercări: cea a focului, a apei (uneori în clocot) etc.

Aşadar, expresia în discuţie reflectă, indirect, vechiul obicei de a pune la încercare vinovăţia (sau nevinovăţia) cuiva pe baza efectelor produse de arsuri când acesta lua în mână un fier înroşit în foc sau (în Occident) băga mâna într-o mănuşă de fier „înfocată“ (vorba lui Creangă). După Artur Gorovei, proba focului era rezervată pentru „lumea de jos“ (nobilii recurgeau la duel, cel căzut fiind considerat vinovat), iar ţăranii şi servii „făceau proba cu apă clocotită, cu ulei şi grăsime clocotită ori cu plumb topit“ (Descântecele românilor, 1931, p. 66). Verdictul era dat în funcţie de cât de repede şi dacă se vindecau rănile.

Avem de a face cu un vechi obicei juridic indoeuropean, pe care-l vor fi cunoscut şi tracii, ca şi perşii, celţii, germanii sau slavii: osetinii „treceau prin foc“ sau „mâncau foc“ (iorga, în „Revista istorică“, 1942), obiceiuri evocate şi de expresiile româneşti „a trece prin foc (şi prin apă)“, ilustrând astăzi hotărârea cuiva de a învinge dificultăţile unui demers, sau „a lua foc cu gura“ (vezi şi asocierea cu jurământul, ca la Vlahuţă: „se jura de lua foc cu gura… că el nu l-a văzut“ Dicţionarul Academiei, II/I).

Ca şi în alte cazuri de resemantizare a expresiilor idiomatice, se poate ajunge doar la simpla considerare a efectelor… neplăcute; în 1877, Eminescu scria că unele ziare din Bucureşti „pare c-ar lua mai bine foc în gură decât să spuie anume că moldovenii se poartă escelent pe câmpul de război“ (Opere, IX, p. 436).

Toate acestea pentru că ordalia a fost considerată o judecată urmată de o pedeapsă divină, executată prin intermediul oamenilor, cel nevinovat scăpând „ca printr-o minune“ (după explicaţia lui Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 282).

Faţă de acest context mitic, de care ne-am îndepărtat nu numai ca mentalitate, utilizarea, astăzi, a expresiei, pare un simplu joc de cuvinte, mai ales prin contestare. Să revenim la câteva exemple, din registrul familiar al comunicării pe internet, pe teme eterne sau tehnice: „Eu bag mâna în foc pentru iubitul meu!“, cu răspunsul „Eu, personal, nu bag mâna în foc nici pentru mine, dar pentru altcineva…“, sau „Pot sa bag mana in foc ca full stats va fi in jur de 32780. vezi sa nu-ti arzi mana aia. QUOTE (Shush @ Oct 15 2006, 01:39 AM)“.

Cât de departe ne aflăm de arsura fierului înroşit în foc, pe care nu doar gluma îl ignoră!