Lumea cuvântului: Nederlandul şi altele...

În articolul de săptămâna trecută ne-am întrebat de ce, dacă în tradiţia culturală românească avem denumirea de ţară Bielorusia, în presă este utilizată astăzi formula Belarus, riscantă ca sonoritate. Deoarece finala rimează cu substantivul rus, în diferite contexte apar efecte comice: „am bătut Belarusul“, „pe banca Belarusului“, „vecinii Belarusului“ etc.; să se compare cu enunţuri în care se face referirea la indivizi din populaţia ţării: „Nici nu au avut timp bieloruşii să se replieze“ sau „Chivu se opune unei lovituri libere a bieloruşilor“. Aşadar, este posibilă confuzia dintre numele ţării şi cel al locuitorilor acesteia, ceea ce nu se petrece în alte limbi care utilizează numele de ţară în discuţie: de exemplu, în engleză, Republic of Belarus, dar în aceeaşi limbă denumirea oficială a ţării respective este şi Belorussia sau Byelorussia, iar în franceză Biélorussie, forme mai potrivite spre a ne servi şi astăzi ca model.

S-ar zice că ne conformăm, poate, recomandării oficialităţilor statului respectiv; aşa ni se explică în DOOM (2005), exemplificându-se chiar şi cu acest nume: „Numele statelor (şi cuvintele din aceeaşi familie – belarus, belarusă) trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea: Belarus, Cambodgia, Côte dâIvoire...“, cu trimitere la o Listă a corpului diplomatic din 2001 a Direcţiei de Protocol din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Dar, în politică, recomandări de acest fel sunt şi trebuie raportate la tradiţia culturală a fiecărei ţări ce se respectă (oare Franţa de ce nu ţine seama de o asemenea dorinţă a Minskului?), iar „specialiştii“ de la MAE ar fi obligaţi să-i consulte în astfel de cazuri pe cei care sunt abilitaţi în domeniul istoriei şi al culturii!

Dar, fireşte, intervine şi alt aspect: orice ţară cu prestigiu are obligaţia să ţină seama de tradiţia la care ne-am referit (căci numele respectiv se foloseşte în ţara-gazdă), iar ţările cu prestigiu respectă acest principiu: Statele Unite ale Americii nu ne pretind să le numim, aici, la noi, United States of America şi nici obligatoriu USA, putem folosi sigla SUA, după cum se pare că nici celelalte ţări din Grupa G a cupei UEFA, în care ne-am confruntat cu bieloruşii (situaţie de la care a plecat discuţia de faţă) nu ridică asemenea pretenţii privind numele pe care le folosim când vorbim despre ele.

Altfel, dacă ar fi să le denumim după virtuale pretenţii similare, clasamentul grupei în discuţie ar trebui să fie rescris cu următoarele grafii: 1. România; 2. Nederland; 3. Bălgaria; 4. Slo-venija; 5. Shqiperise (asta ar fi Albania); 6. Belarus (nu mai traducem) şi, în sfârşit, 7. Grousherzogdem Lezebuurg, în lëtzebuergesch, numele dialectului german vorbit în Luxemburg – „luxemburgheza“, limbă „naţională“ care este folosită alături de franceză, limbă administrativă; prin urmare, ţării respective i-am putea spune şi Grand-Duché de Luxembourg. Dacă nu cumva am vrea să recurgem la germană, şi aceasta limbă administrativă, dar vorbită de marea majoritate a populaţiei Ducatului; aşadar să le respectăm eventuale pretenţii şi să folosim numele Grossherzogtum Luxemburg!

În fond, la fotbal, în Grupa G, nu ne mai pasă de nici un bela-rus, s-o scoatem noi cu bine la capăt cu Olanda, iar apoi oficialii lor n-au decât să pretindă că altfel ar fi fost situaţia dacă am fi jucat cu Nederlandul!