Lumea cuvântului: Şi-n casă…

Vrem să ne referim, în câteva rânduri, la uimitoarea evoluţie, semantico-stilistică, pe terenul limbii române, a cuvântului casă, moştenit din latină. Iniţial, acesta însemna „colibă“, cu pereţii din nuiele, eventual lipite cu lut, dar încă din faza numită „vulgară“ a acestei limbi, luând locul substantivelor domus şi aedes, lexemul se „înnobilase“ (dovadă, de exemplu, şi reflexele etimonului în italiană ori spaniolă).

În ceea ce priveşte lărgirea sensului, putem observa, mai întâi, că termenul numeşte clădirea având destinaţia de locuinţă, cu toate încăperile ei, dar, apoi, şi întreaga gospodărie, cu acareturi, ca şi curtea şi grădina. O extensie teritorială maximă se produce atunci când prin cuvântul respectiv este evocat un întreg areal demografic, „baştina“: aflându-se prin alte părţi, la întrebarea unui necunoscut „De unde eşti cu casa?“ cineva poate răspunde „De pe la Iaşi“ sau „Din Bucovina“; aşadar casa cuiva este, pentru el, centrul unei „ţări“ (în sensul primordial al acestui cuvânt).

În planul spiritualităţii, al ritualurilor, să ne amintim că existau norme nu doar practice, ci şi magico-cultuale pentru alegerea locului de casă; apoi, acesta era sfinţit, după cum este respectat şi obiceiul că o casă a cărei construcţie este încheiată nu poate fi locuită până nu se sfinţeşte (elemente ale ştiinţei locuirii; Martin Heidegger, pentru care „omul este fiinţa care locuieşte“, spunea şi că, înainte să construiască, omul trebuie să înveţe să locuiască). Şi ne putem evoca faptul că şi ultima locuinţă, sicriul, a purtat cândva, înainte de a fi împrumutate cuvinte din limbi străine, tot numele de casă (de brad). Nu este singura asociere dintre înmormântare şi casă, pentru că viaţa începe într-o casă, „a copilului“ (placenta), iar, la sfârşitul vieţii, i se mai pregăteşte una.

Persistă încă şi astăzi (în sudul Moldovei de pildă) obiceiul ca, la înmormântare, să i se facă celui decedat o casă, improvizată din covoare sau din alte materiale, în care sunt puse obiectele ce vor fi date de pomană. Practica, cu vădită interferare de reflexe antecreştine, este prezentă şi în cazul când o persoană în vârstă (de obicei femeile) „îşi pune masa“, adică îndeplineşte ceremonialul de despărţire de viaţa sexuală (după care devine femeie iertată), marcând renunţarea la toate cele „lumeşti“, prin praznicul de înmormântare anticipat; de exemplu, se ridică, pentru acesta, casa de rogojini, amenajată ca o încăpere de locuit: aşternuturi pe jos, masă, pat, carpete pe „pereţi“, candelă etc.

În zona mea natală, judeţul Suceava (dar şi prin alte părţi), există o împrejurare semnificativă a salutului. Când vii la casa cuiva şi eşti întâmpinat la poartă, dacă, după ce îl saluţi şi schimbi câteva vorbe, acesta te pofteşte în casă, unde, momentan nu s-ar afla nimeni, la intrare te adresezi şi acestui spaţiu, sacralizat prin tradiţie, prin „Bună ziua / bună seara şi-n casă!“. Dacă salutul adresat unei persoane este o formă (devenită uzuală) de integrare socială prin vorbire, salutul adresat casei reprezintă o gravă şi sensibilă modalitate de a solicita acceptarea spirituală, comuniunea, sub semnul patronului casei. Dar, poate mai mult decât atât; ţinând seama de faptul că, în multe culturi arhaice, sub vatră erau îngropaţi strămoşii, iar, mai târziu, după comandamente ale desprinderii de animalitate pe care a reprezentat-o creştinarea, sub prag erau îngropaţi copiii nebotezaţi, să nu ne mire dacă gestul ar fi, ca la pătrunderea într-un sanctuar, reflexul întârziat (şi deplin ignorat) al unei cutume magico-cultuale ancestrale.