Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Lumea pierdută: Uriaşii (2)

Lumea pierdută: Uriaşii (2)

Un articol de: Marcel Lutic - 25 Iun, 2007

Firea nestatornică a uriaşilor şi faptul că, la un moment dat, au realizat de ce putere fizică dispun, i-au făcut să se răzvrătească împotriva Fărtatului şi a Nefărtatului, adică a propriilor creatori. Aşa că au prins torţile cerului, scuturându-le pentru a cădea cei doi zei şi a-i nimici; însă, procedând aşa nu au făcut decât să provoace potopul, care i-ar fi nimicit pe cei mai mulţi dintre ei. După unele credinţe, ar fi fost nevoie de nu mai puţin de şapte potopuri pentru a-i nimici definitiv. În legătură cu acest aspect, etnologul Romulus Vulcănescu a emis ipoteza succesiunii a patru generaţii de făpturi mitice, ipoteză asupra căreia am mai stăruit în urmă cu ceva vreme. Potrivit acestei ipoteze, la începutul lumii ar fi existat căpcăunii, distruşi de zei pentru enorma lor răutate; distrugerea s-ar fi făcut tot prin potop (primul potop!), cu ajutorul uriaşilor, creaţi special pentru a-i înlocui pe căpcăuni. Tot atunci, zeii ar fi creat şi ultimele două categorii de făpturi mitice, pe noi, oamenii, şi pe blajini sau rohmani, nişte pitici care ar trebui să ia locul oamenilor într-un viitor neprecizat. Ei bine, oamenii şi piticii, creaţi probabil de zei din spirit de prevedere, i-au ajutat consistent pe creatorii lor în momentul în care uriaşii s-au răzvrătit, preluând, primii, stăpânirea pământului şi, ceilalţi, retrăgându-se la marginea pământului, în ostroavele Apei Sâmbetei, în aşteptarea vremii lor.

În legătură cu dispariţia uriaşilor mai precizăm că există şi alte opinii. Astfel, unii credeau că Dumnezeu a dat printre ei o boală cumplită, numită „buba cea neagră“, destul de repede stingându-se din viaţă aproape toţi; prin Vâlcea se spune că i-ar fi „închis Dumnezeu în nişte munţi mari, de unde cu nici un chip nu mai pot ieşi, căci dacă li s-ar îngădui ieşirea, ei ar prăpădi lumea în două-trei zile“; în sfârşit, tot prin Oltenia, se zice că uriaşii „au fost orbiţi de nişte musculiţe, lucru care i-a împiedicat să-şi mai poată căuta hrana şi astfel (...) au pierit de foame“. Uneori, puţini uriaşi scapă din această foamete şi pleacă, se spune, spre miazănoapte; „unde sâor fi dus, nu se ştie“ nici până în ziua de azi.

Prin Oltenia, uriaşilor li se mai spunea jidovi sau novaci. V. Kernbach crede că denumirea de „jidovi“ acoperă o realitate istorică, prin Oltenia şi Transilvania trecând, în vremea împăratului Traian, o cohortă de iudei, care, printre altele, ar fi încercat, în luptele lor cu dacii, să taie un munte ca să abată apele Oltului peste adversari, lucru într-adevăr numai pe măsura puterii uriaşilor.

Cele mai multe mitologii ale lumii conservă amintirea uriaşilor, din Peninsula Scandinavică până în America precolumbiană uriaşii sau giganţii constituind un mitologem des întâlnit. Mitul lor, afirmă etnologii şi antropologii, ar putea fi clasificat printre cele memoriale, dispariţia bruscă prin potop sau prin alte modalităţi putând fi legată de sfârşitul ultimei perioade glaciare. De altfel, unii specialişti i-au identificat ca aparţinând unei specii preumane, fie hominizilor neandertalieni, fie rasei Cro-Magnon. Cert e că în plan simbolic, prin gigantismul lor material şi prin sărăcia lor spirituală, semnifică predominanţa forţelor telurice, a haosului primordial. Zeii nu le-au arătat „calea către înţelepciune“, „pierind din pricina nebuniei lor“, după cum se spune în Vechiul Testament.

Existenţa lor, fie ea şi numai în plan mitologic, ne reaminteşte nouă, oamenilor, că singura noastră şansă de stăpânire a lumii este spiritualizarea vieţii, numai astfel putând prelungi împărăţia oamenilor pe pământ şi lăsându-i pe blajini să (tot) aştepte în preajma Apei Sâmbetei. De luat aminte!