Lumea reală şi virtualitatea reality-show

Ieftin şi bun!" este exclamaţia cumpărătorului român atunci când găseşte un magazin cu "chinezisme". Televiziunile comerciale s-au adaptat uşor vremurilor de criză şi au găsit corespondentul media al bazarului autohton. Astfel, au acordat, în grila de programe, spaţii largi unor producţii ieftine şi chiar pe gustul publicului, numite "reality-show". Sună pompos şi chiar doct. Într-o lume de surogate, pe o piaţă media care practică manipularea, în sfârşit a apărut ceva autentic, real sau chiar natural. Îmi este imposibil să descriu conţinutul acestor emisiuni. Genericele sub care sunt prezentate publicului larg sunt sugestive: "Iubire interzisă", "Noră pentru mamă", "Schimb de mame", "Copii contra părinţi", "Fata lui tata" şi alte încă 15 titluri din aceeaşi tematică. Cu alte cuvinte, dacă nu ai un conflict cu părinţii, dacă nu ai pe cineva din familie dependent de droguri, dacă te înţelegi cu soacra sau dacă nu ai suspiciuni de infidelitate conjugală, nu mai trăieşti în lumea reală. Te simţi izolat într-o cetate care a pierdut orice comunicare cu lumea largă. Totuşi, show-urile TV te ajută să îţi faci o părere personală despre ce se mai întâmplă prin lume. Îţi poţi extrage şi subiecte de discuţii pentru eventualele întâlniri cu vecinii, pregătindu-ţi şi constatatorul intro: "Unde am ajuns!"

Totul se transformă într-un joc fără miză, lăsând publicul în pasivitate. Trebuie doar să priveşti, imaginându-ţi că ai reuşit să decopertezi casa vecinului şi poţi urmări, nestingherit, cele mai intime detalii din viaţa lui mundană. Poţi să te solidarizezi emoţional cu el, dar să nu le încurci - nu acesta este scopul show-ului, ci tu, drag telespectator, trebuie doar să îţi faci mai confortabilă poziţia în fotoliu: va dura! Se pare că una dintre "calităţile" acestui show este tocmai însuşirea de a-ţi umple cât mai mult din timp. Efectul care însoţeşte frecvent aceste show-uri este vulgaritatea. Limitele acordului parental sunt puse greu la încercare în spaţiile orare dedicate acestui tip de program. Duse la extrem, agresivitatea verbală şi violenţa fizică au determinat CNA-ul să sancţioneze în repetate rânduri respectivele televiziuni comerciale. Valoarea educativă, un ideal în spaţiul mediatic, capitulează în faţa audienţei. Limba română se zbate între jargonul de cartier şi interjecţii de stadion.

Dar, o privire mai atentă asupra modului în care sunt realizate aceste programe, scoate la lumină faptul că reality-show-ul nu are nimic în comun cu realitatea. Actori mercenari sau figuranţi în criză de identitate pun în scenă situaţii imaginare, inspirate din viaţa străzii, zic ei. Piese de teatru fără regizor sau telenovele-documentar prezintă tipologii grobiene falsificând realitatea şi lăsându-l pe privitor pradă unor scenarii improvizate. Este un joc periculos care, pe lângă faptul că ne devorează timpul, creează o dependenţă bizară. Nevoile curiozităţii umane nu sunt doar exploatate, ci sunt augmentate. Putem constata acest lucru la fiecare pauză de publicitate care are vocaţia de a transforma un anumit caz într-un serial. Astfel, telespectatorul aşteaptă cu nerăbdare să treacă cele câteva minute de reclamă pentru a savura deznodământul. Toată atenţia este concentrată asupra situaţiei imaginate care transformă realitatea în ficţiune, fără ca această situaţie să treacă prin alt filtru decât cel al camerei de luat vederi; de luat "vederi şi minţi". Situaţie inversă celei în care un anumit lucru este gândit mai întâi, planificat, trecut prin filtrul minţii şi apoi transformat în realitate.

Îngrijorătoare este apologia pe care televiziunile o fac acestor producţii: "Asta se cere!" Nu ştiu cât vor rezista reality-show-urile. Probabil, în timp, consumatorii de TV se vor plictisi de această "realitate". Însă faptul că acest gen de spectacol ieftin cucerea vârfuri de audienţă în vremea noastră nu ne avantajează câtuşi de puţin. Din păcate, el reprezintă o radiografie a societăţii contemporane.