Lumina care mă iartă

Am văzut lumina zilei noaptea, deopotrivă cu lumina din ochii mamei și cu o lumină mai mare, care avea să-mi ia sufletul de mână și să-l poarte, până în clipa de față, prin lume. Era noaptea de Înviere și Lumina aceea stătea în pragul casei noastre cu două odăi, așteptându-mă. De unde mă cunoștea, nu știu! Știa, în orice caz, totul despre mine, despre toată viața mea, pe care abia o începusem.

Eram eu însumi un început al acelei Lumini atoateștiutoare, ce se naște mereu, cu fiecare om care vine pe lume.

Țin minte că izvorau și lumina zilei, și lumina din ochii mamei din ea. Apoi s-a făcut dimineață. Și a rămas așa până acum. Dimi­neața aceea este vârsta pe care o împlinesc în fiecare zi.

Am vârsta de o dimineață în toate momentele zilei. Și la amiază. Și seara. Dar mai ales noaptea, la miezul nopții, când mă nasc din nou, și din nou, de dragul ei, al Luminii despre care vorbesc.

Îmi iau întruna viața de la capăt sub semnul ocrotitor al luminii aceleia mari, care vine din casa cerului la geamul casei noastre mărunte, pentru a-i da mamei curaj să mă nască, iar mie puterea de a mă bucura că trăiesc, închipuindu-mi că sunt singur la părinți. N-am fost niciodată.

Lumina din noaptea venirii mele pe lume mi-a ținut tot timpul loc de soră și frate, iar mai apoi, și de părinți.

Faptul că într-o zi, într-o zi din urmă cu șapte ani, mi-a fost dat să-i întâlnesc numele pe frontispiciul unui ziar mi s-a părut o minune. Una din multele minuni pe care i le datorez.

Era într-un moment în care începuse să-mi fie frică de întuneric. M-am gândit că m-ar putea ajuta cuvintele să mă vindec. Dar numai dacă reușesc să pun în ele un strop de lumină. Asta încerc de fiecare dată. Din dorința de a-i mulțumi Luminii cu lumină. Știu că izbutesc doar rareori. Ea, în loc să mă certe, mă iartă. Iar atunci când mă ceartă, o face tandru, cu foșnet de hârtie de ziar!