Lumină de aer

În copilărie, bunica mea îmi povestea că la fereastra aceea, a doua din dreapta, fusese zărit Eminescu. Era internat la Spitalul Mărcuţa de pe lângă fosta mănăstire de călugări cu acelaşi nume.

Am încercat de multe ori să-mi imaginez cum arătau locurile privite de Eminescu. Dar tot el spune: "Ce înger priveşte lumea aceasta cu ochii mei?"

Era Eminescu poetul? Era Eminescu omul, cel care acasă, în Moldova natală, cânta în pridvorul Mănăstirii Voroneţ? Era Eminescu bolnav, cel care într-un fel predase legăturile lui cu lumea îngerului său?

Vin de multe ori şi stau în curtea Bisericii Mărcuţa. Îmi place să privesc fereastra aceea unde acum mai bine de un veac fusese zărit Eminescu.

Legenda, cu toată încărcătura ei de adevăr, a trecut de-a lungul anilor şi, poate, ea este mai vie ca oricând.

Vin de multe ori şi stau aici. Mă odihnesc privind fereastra. Uneori vântul suflă cu putere. Este frig şi zilele de iarnă sunt aspre, dar mă odihnesc privind fereastra. Lumina zăpezii se aşterne în curtea bisericii. Spitalul este o mare de ferestre. Mă odihnesc privind cum zăpada este altfel în dreptul unei ferestre. "Ce înger priveşte lumea aceasta cu ochii mei?"

Răspunsul vine din zăpada care s-a adunat pe mesele şi pe băncile din curtea bisericii, din zăpada din jurul ferestrelor, din zăpada care a pătruns în camerele goale ale fostului Aşezământ de sănătate Mărcuţa.

"Ce înger priveşte lumea aceasta cu ochii mei?"

Răspunsul vine şi din fotografia lui Eminescu din tinereţe. O vedeţi în manualele de şcoală, dar şi în partea dreaptă, când intraţi în Biserica Mărcuţa. Chipul acela, al unui bărbat frumos, va "birui" toate celelalte chipuri care-l arată pe Eminescu bolnav, îmbătrânit de vreme. Chipul acela, al unui tânăr frumos şi liber, poate fi chipul îngerului care a privit lumea aceasta cu ochii marelui poet, care a privit aceste locuri, atât de aproape de noi...