Lumină de la Biruitorul morţii şi bucurie tuturor

Lecturile şi cântările Triodului ne-au însoţit zece săptămâni într-un urcuş duhovnicesc şi într-o călătorie interioară cu Hristos către noi înşine. Ce-am descoperit înlăuntru de-a lungul întregii perioade de pocăinţă am măr­tu­risit sub epitrahil, cu permanenta dorinţă de a fi mai buni, de a ne schimba gândirea şi trăirea. După o pregătire specială de şapte săptămâni, am întâmpinat Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor cu lumină în suflet şi nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Tris­teţea din fiecare săptămână a Sfintelor Pătimiri se risipeşte odată cu salutul vestitor de biruinţă că Hristos a înviat. Negrăită este bucuria Învierii! Fiecare o păstrează în suflet şi o trăieşte conform evlaviei personale în cadrul eclesial, precum şi dincolo de pragul loca­şului, în familie, printre cei dragi, în societate.

Sfânta Lumină de la Mormântul unde a fost aşezat pentru trei zile Lumina lumii a fost adusă şi anul acesta în România, spre a fi dăruită în Noaptea cea sfântă aproape în toate zonele ţării, poporului dreptmăritor român. În multe rânduri m-am adăugat şi eu nenumăraţilor pelerini din toată lumea păşind pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos, în Ierusalim - Cetatea martoră a mântuirii noastre. După un astfel de pelerinaj, rămâi cu impresii plăcute şi unice. Adeseori folosim cuvinte mari, fără ca ele să poată exprima ceea ce simţim. Aşa putem spune şi despre pelerinajul din Ţara Sfântă; o stare sufletească negrăită, ne­maiîn­tâlnită, o sfântă emoţie amestecată cu sentimentul de nevrednicie şi vinovăţie pe care un om obişnuit îl încearcă atunci când urmează paşii Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime, Care a luat trup şi S-a făcut om, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.

În Sâmbăta cea Mare la prânz, toţi cei prezenţi în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, printre care şi foarte mulţi români, după multe ceasuri de aşteptare, de priveghere şi de rugăciune, sunt martorii celei mai mediatizate minuni din Cetatea mântuirii: venirea Sfintei Lumini.

Mărturiile veacurilor trecute despre venirea Luminii sunt cutremurătoare. De pildă, Sfântul Narcis, Episcop al Ierusalimului la sfârşitul secolului al II-lea, într-o noapte de Sfintele Paşti, după ce s-a terminat untdelemnul din candelele Sfântului Mormânt, l-a înlocuit cu apă şi totuşi, spre uimirea mulţimilor, ele au ars în continuare. Mai târziu, în secolul al X-lea, un jurist arab, Ahmed ibn

al-Kassa, face una din primele referiri la proprietăţile mi­ra­culoase ale Sfintei Lumini:  „Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde“. Apoi, în anul 1187, însuşi sultanul Salah al-Din vine la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare pentru a vedea minunea. El va stinge candelele cu mâna sa, dar acestea se aprind din nou. Ştirea este menţionată în Itinerarium Peregrinorum et Gesta Regis Ricardi.

În plus, Ioan VI Cantacuzino scrie la 1360: „În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo, cântând imnul Învierii lui Hristos, o Lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate la Mormântul lui Hristos“. Şi, lucru şi mai minunat, în anul 1580, în timpul ocupaţiei otomane a Ierusalimului, armenii bogaţi din Ierusalim au plătit sultanului ca să oficieze slujba în locul Patriarhului grec Sofronie al IV-lea. Acesta a fost silit să rămână cu credincioşii în afara Bisericii Învierii. În timp ce se rugau, săvârşind rânduiala obişnuită a slujbei, Sfânta Lumină a despicat o coloană de marmură de la intrare, existentă şi azi, şi din acea crăpătură toţi au aprins lumânările. Tounom, un muezin musulman, a văzut minunea şi s-a convertit la Ortodoxie. A fost ucis pe loc de ceilalţi musulmani şi este pomenit în calendarul ortodox ca sfânt mucenic.

În aceste zile de bucurie deplină auzim de multe ori cântându-se în biserică: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care S-a preaslăvit“.

Toate sunt pline de lumină. Nu este vorba doar de lumânările care pur şi simplu inundă planeta, ci mai ales de lumina din suflete adunată prin pocăinţă şi mărturisire, rugăciuni, privegheri, meditaţii, fapte bune, între acestea aflându-se iertarea şi iubirea vrăjmaşilor.

Săptămâna care succedă sărbătorii Învierii Domnului este caracterizată de caracterul doxologic al slujbelor în comparaţie cu săptămâna care precedă praznicul şi în care întâlnim mai ales rugăciunile şi cântările de pocăinţă. Dacă ascultăm cu atenţie alcătuirile liturgice ale imnografilor, descoperim bucuria lor exprimată ca bucurie a Bisericii întregi în aceste zile de negrăită prăznuire. Se adaugă apoi şi cuvântul marelui Arhiepiscop al Constantinopolului alcătuit pentru Sfânta şi Luminata Zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri: „De este cineva bine-credincios iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se întru bucuria Domnului său...“

Sărbătoarea Învierii Domnului reînnoieşte în noi nădejdea mântuirii şi bucuria comuniunii cu Cerul şi cu cei din preajmă. Trebuie să ne deschidem sufletul şi să-L primim pe Cel care a răsărit iertare tuturor. În aceste zile, nimeni nu trebuie să se tânguie pentru păcate. Domnul a biruit puterea morţii, a întunericului, a păcatului, a urii, a uitării, a pierzării.

Săptămâna Luminată a împrumutat numele şi strălucirea de la Luminata şi Sfânta Zi a Paştilor. În acest răstimp, atmosfera liturgică a Bisericii este icoană a negrăitelor frumuseţi pregătite celor care iubesc Persoanele Preasfintei Treimi şi lumea Sfinţilor. Lumânările de ceară curată, strălucirea veşmintelor, podoabele bisericilor, cântările şi rugăciunile alcătuite cu duh doxologic de Sfinţii Părinţi şi imnografi creştini arată bucuria tuturor şi lumina adusă în lume de Biruitorul întunericului şi al morţii.

Niciodată în tot cursul anului liturgic bisericesc nu întâlnim mai multă nădejde de mântuire şi nu-L simţim pe Dumnezeu mai aproape de noi. Mântuitorul ne spune tuturor celor ce cred în Învierea Lui: Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi! Eu am biruit moartea.