Lumina din cuvânt: „Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om“

Pentru a te mântui e obligatoriu să fii desăvârşit sau nu?

Nu, nu e obligatoriu, pentru că desăvârşirea este o etapă mai înaltă. Adică, fiecare om se angajează la o viaţă superioară, cu puteri superioare puterilor lui, cât dă Dumnezeu, iar desăvârşirea este o etapă superioară mântuirii, este perfecţiunea.

Unde e măsura perfecţiunii, în ce anume constă, nu ştim. În învăţătura creştină, desăvârşirea se ia în considerare, în special, cu două virtuţi: în raport cu iubirea şi în raport cu smerenia.

Sfântul Isaac Sirul, la întrebarea „ce e desăvârşirea?“ răspunde că este „o prăpastie de smerenie, un adânc de smerenie“, adică o lansare în smerenie până la măsurile posibile omului. În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, vorbind despre eliberarea de patimi, zice: „înlăturaţi şi voi toate acestea: desfrâul, patima, pofta rea, lăcomia care este închinare la idoli“ (3, 5) şi mai departe: „Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră“ (3,8), după care adaugă: „îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătatea, cu blândeţea, cu smerenia, cu milostenia, cu îndelunga răbdare. De are cineva ceva împotriva cuiva, să iertaţi, precum şi Hristos v-a iertat pe voi“. La acestea completează: „Peste toate acestea înveşmântaţi-vă cu iubirea care este legătura desăvârşirii“ (3, 12-14).

Sfântul Apostol Pavel are în vedere lucrul acesta şi spune că „iubirea e desăvârşire“ iar în Evanghelia de la Matei se spune „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este“ (5, 48). Cuvintele acestea le-a spus în legătură cu iubirea, pentru că tot el a zis mai înainte: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult să iubeşti pe aproapele tău, să urăşti pe vrăjmaşul tău, iar eu vă zic vouă iubiţi pe aproapele vostru, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă vrăjmăşesc, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fii Tatălui din ceruri, pentru că El răsare soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (5,43-45). Se pune, deci, într-o legătură desăvârşirea cu iubirea; însă când e vorba de desăvârşire, de depăşire, fără îndoială, se au în vedere toate virtuţile posibile, toate la câte se poate gândi omul, toate la câte se poate angaja omul. Nu e o măsură când se spune că e gata, omul care a ajuns la măsurile acestea e desăvârşit!

Urmează îndumnezeirea, pentru că în măsura în care omul se aseamănă cu Dumnezeu - se şi apropie de Dumnezeu, iar Dumnezeu se apropie de om şi îi comunică omului din desăvârşirile Sale, din El însuşi, adică omul se îndumnezeieşte.

Nu ştim cum este lucrul acesta, pentru că noi nu cunoaştem esenţa lui Dumnezeu, dar ştim că, cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om, care primeşte ceva din ceea ce este dumnezeirea.