Luminaţi-vă faţa!: Administraţie, sport, cultură

Muzeul „Mihai Eminescu“ din parcul Copou (instituţie culturală proiectată de interbelicii noştri) a fost finalizat în anul, tulbure, 1989.

Destinaţia iniţială (păstrând nucleul muzeal) a fost modificată în chip fericit, după schimbările din estul Europei.

Spiritul eminescian, prezent în clădirea cu turnuleţe (arhitect Virgiliu Onofrei, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Judeţean Iaşi), beneficiază astăzi de două repere fertile.

Aripa din stânga a muzeului este înnobilată, de 15 ani, de inimoasa şi dinamica Fundaţie „Prietenii Iaşului - ing. Emil Alexandrescu“, constituită în anul 1992, în memoria primului primar ieşean ales după 1989.

Aripa din dreapta a muzeului este astăzi Casa de Cultură „Mihai Ursachi“ (poetul, exilatul revenit, spiritul civic remarcabil).

Explozia de fundaţii, asociaţii (O.N.G.-uri, pe scurt) din ultimii ani este un semn bun. Orizontul de aşteptare a publicului s-a împlinit. Dreptul la asociere dă roade. În contextul în care, din păcate, multe tipuri de asociere sunt formale, fragile sau (unele) interesante doar financiar, Fundaţia „Prietenii Iaşului“ este o certitudine animată coerent de doamna Marieta Alexandrescu, soţia memorabilului inginer, sportiv, demnitar.

Detalii aflăm din textele de întâmpinare scrise de Gheorghe Nichita (actualul primar al urbei noastre), de academicianul Constantin Ciopraga, de Marieta Alexandrescu (alcătuitoare, împreună cu infatigabila doamnă Olga Rusu, a volumului dedicat celor 15 ani de istorie a prestigioasei fundaţii).

Ieşean veritabil (mulţi dintre noi am venit la Iaşi din Coţuşca, Dorohoi, Cristeşti sau Bârlad), Emil Alexandrescu a urmat cursurile şcolilor ieşene, s-a remarcat ca inginer constructor (inclusiv în ipostază de lucid şi generos director), a făcut parte din Parlamentul României (cel entuziast, romantic, din anii 1990-1991), a fost numit primar în 1991 şi reales, prin vot, în 1992.

Am avut fericita ocazie să-l cunosc în mai multe ipostaze, după 1990: navetând, ca demnitar, între Iaşi şi Bucureşti; recitând, la o agapă, din poemele lui G. Topârceanu; evocând anii de sportiv al CSM-ului, când juca fotbal în formaţia de aur a Iaşului… De altfel, în tot ceea ce făcea, Emil Alexandrescu imprima amprenta dăruirii şi fair-play-ului.

Nu întâmplător, stadionul din Copou îi poartă numele. Stadion pe care îl onorez de câte ori am posibilitatea, în compania unor prieteni culturali substanţiali, de la academicianul Valeriu Cotea la poetul Cezar Ivănescu.

Volumul omagial de acum e o pildă de cum se poate lucra temeinic, discret şi modest, într-un oraş care ne oferă ţinută, monumente, continuitate. Cartea e un model de întreprindere bine articulată, în formula pe care ne-au lăsat-o paşoptiştii, junimiştii, interbelicii.

Pe scurt exprimându-ne, opul se constituie într-o amplă, convingătoare şi expresivă mărturie despre anii Iaşului recent, însumând teme, confesiuni, evocări semnificative, semnate de nume prestigioase ale europenităţii noastre cultural-administrative, de la Grigore Ilisei la Stelian Dumistrăcel, de la Constantin Romanescu la Ion H. Ciubotaru, de la Natalia Dănăilă la Maria Hatmanu, de la Valentin Ciucă la Constantin Simirad.

Ca şi în alte rânduri, exprimăm creştineşti felicitări vrednicei familii făuritoare de cărţi esenţiale, Viorela şi Codrin Lăcătuşu.

Şi, în final, citatul latinesc relansat nouă de magistrul Constantin Ciopraga: FLUCTUAT, NEC MERGITUR (Se înclină, dar nu se scufundă!) - cu dedicaţie specială navei „Emil Alexandrescu“, navă-vehicul a dialogului şi lucrării spirituale de calitate.