Lupta cu gravitaţia

"Esenţial, poate, pentru un om este să scape, la figurat, de sub imperiul gravitaţiei" - formula părintele Nicolae Steinhardt, un gând atât de drag poeţilor, dar în primul rând asceţilor, adică celor ce luptă o viaţă întreagă să se înalţe, să scape de teluric, să delimiteze în cugetul şi viaţa lor ceea ce este subtil de ceea ce este greoi, grosolan. Şi îi plăcea părintelui de la Rohia să plece adesea în meditaţiile lui de la poeme sau de la imagini poetice. Miza pe gradul mare de sugestie al unei scrieri literare, pe forţa imaginii şi pe gândul care era forţat să se întrupeze în cât mai puţine cuvinte cu putinţă...

Pentru a formula ideea de mai sus, a luptei cu gravitaţia, luptă despre care susţine că ţine de ceea ce este esenţial pentru om, apelează la câteva versuri ce aparţin poetului Marin Sorescu: "Un pai şi-a petrecut toată tinereţea/ Într-o saltea/ Şi credea despre lume/ Că n-are decât o singură dimensiune/: Greutatea."

Contrastul dintre subţirimea paiului şi greutatea ca unica sa concepţie despre lume nu se datorează saltelei, adică mediului său de viaţă... ci, cred, lipsei propriei reflecţii şi a conştiinţei de sine.

Voi aminti atunci un alt poet care spunea că a inventat hemografia, ceea ce înseamnă scrierea cu tine însuţi. Odată cu Nichita Stănescu intrăm în universul real, nu abstract, în care ne regăsim certitudinile existenţiale. Sufletul omului nu se simte ca acasă în această lume materială... Şi, după cum se exprimă poetul, are un vis: "Vezi/ şi eu am avut un vis./ Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,/ să fac un salt.// Cel mai greu mi-era primul pas!/ Mă şi durea puţin glezna piciorului drept/ din pricina asta.// Frânghia gravitaţiei/ mă trăgea înapoi.// Vezi, nu-mi imaginam că am s-o tai./ Mă gândeam foarte mult/ şi poate că păream câteodată caraghios,/ cum ţopăiam într-un picior."

O idee reluată de un poet mai tânăr, Teodor Dună, numai că în poezia acestuia apare ceva în plus: dorinţa de a se întoarce pe pământ, teama de a nu rămâne aruncat în ceruri fără întoarcere. Lumea îşi frânge marginile, poetul se aşază ca pentru rugăciune între nori, se înalţă, devine tot mai uşor, şi iată că vede limpede: capătul sforii este ţinut de un mort. Şi aşa, departe printre stele, nu poate scăpa de legătura morţii... Sau poate chiar gândul smerit am mărginirii lumii, al sfârşitului, îl face să lupte cu gravitaţia... Citez din poemul "Sfoara": "dar ce frumos tălpile pornesc prin aer./ nici nu trebuie să-mi desfac mîinile./ mă ridic cu o uşurinşă uimitoare./ doar că bine ar fi să prindă cineva capătul sforii./ să nu rămân aruncat între ceruri fără întoarcere.// şi eu uşor, uşor, ca un zmeu de hârtie creponată,/ mă ridic/ în cerul de primăvară/ şi lumea jos, jos, îşi frânge marginile ca vârâtă într-un/ sac.// şi mă aşez ca pentru rugăciune între nori,/ implorând, aşa, cu genunchii înveliţi în nori,/ să apuce cineva/ capătul sforii. Şi eu sus, sus şi uşor,/ văd deodată limpede/ că nu un copil ţine capătul sforii,/ ci, din păcate, din nefericire, de piciorul unui mort proaspăt,/ unui mort parfumat e legată sfoara."

Dorinţa omului de a se desprinde de lume e veche. Mitul lui Icar revine în literatură sub diverse forme. Dar desprinderea sufletului, ridicarea lui într-un alt orizont spiritual, aceasta revine doar smereniei şi rugăciunii. Rugăciunea este considerată de părinţii Bisericii "o faptă obositoare, care pricinuieşte o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare" (ieromonah Benedict Aghiritul). Unul dintre Părinţii Pustiei subliniază: "Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva până la ultima suflare, cere nevionţă." Doar rugăciunea poate rupe frânghia gravitaţiei care ne trage înapoi şi pe care omul nu-şi imagina că poate să o taie. Important este să nu credem că lumea are o singură dimensiune: greutatea. Să nu trăim viaţa ca un pai într-o saltea, cum spunea Marin Sorescu... Să avem un vis: un vis celest, al urcuşului.