Lupta împotriva mândriei

Cel mai subţire păcat care îl pândeşte pe creştinul înaintat în virtute este incontestabil mândria. Gândiţi-vă la cineva care are darul de a face minuni. Cât de puternic trebuie să fie în smerenie ca să nu fie doborât sau furat măcar pentru o clipă de gândul mândriei? Dacă el însuşi nu se ispiteşte crezându-se cauza acestor fapte minunate, laudele aduse de ceilalţi îl pot înfumura. Conştiinţa limitelor sale cu greu poate fi o constanţă a minţii sale. Trebuie multă iscusinţă pentru a scăpa de mrejele acestui demon al mândriei. Răspunsurile pe care le veţi citi în continuare, date de părinţi îmbunătăţiţi, vă vor arăta cum să ne păstrăm în smerenie. Povestea un părinte despre un duhovnic aghiorit care cu rugăciunea vindeca orice neputinţă la oameni şi la animale. Odată, când unii au început să-l laude cu admiraţie el le-a răspuns astfel: „Când stareţul vostru vă porunceşte să mergeţi la pescuit şi când mie Domnul îmi porunceşte să-mi aşez mâinile asupra unui bolnav, ca să se vindece, nici voi, nici eu nu avem a ne lăuda cu ceva, de vreme ce am făcut doar ceea ce ni s-a poruncit!“. Printr-o astfel de smerenie şi blândeţe se recunoaşte vindecătorul autentic, şi nu cel asemenea lui Simon Magul. Toţi creştinii taumaturgi au pus în totalitate minunile pe seama lui Hristos şi nimic pe seama lor şi au fugit de slava de la oameni ca de foc. Când tiranii l-au întrebat pe un mucenic: „Cum faci aceasta că nu te vatăm nici fiarele, nici focul?“, acela a răspuns: „Pe toate acestea le face puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Şi fiarele şi focul sunt zidirile lui Dumnezeu şi se supun voinţei Făcătorului lor, nu mie!“ (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „105 capete despre minuni“, Sfântul Nicolae Velimirovici Editura Egumeniţa, 2011)