Lupta pentru cruce

Sentinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg de la începutul lunii noiembrie, prin care se cere scoaterea crucifixelor din şcoli, a trezit reacţii în multe părţi ale lumii.

Decizia CEDO consideră că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă înseamnă o încălcare a drepturilor părinţilor de „a educa fiii după propriile convingeri“ şi o încălcare a „libertăţii de religie a elevilor“.

Curtea s-a pronunţat în urma recursului unei femei italo-finlandeză, care ceruse îndepărtarea crucifixului din sălile unui institut italian din Abano Terme (provincia Padova), frecventat de cei doi copii ai săi. De la Roma, Guvernul - care trebuie să plătească femeii o despăgubire de cinci mii de euro pentru pagube morale - a înaintat recurs împotriva sentinţei.

Luările de poziţie împotriva sentinţei nu s-au lăsat aşteptate. Aceasta a trezit uimire şi amărăciune în Vatican. „Crucifixul a fost dintotdeauna un semn al iubirii lui Dumnezeu, un semn al unirii şi al acceptării întregii umanităţi. Ne mâhneşte că este considerat un semn de diviziune, de excludere şi de limitare a libertăţii“, a fost comentariul directorului Sălii de Presă a Sfântului Scaun, părintele Federico Lombardi. „Nu pe această cale putem fi atraşi să iubim şi să împărtăşim şi mai mult ideea europeană pe care, în calitate de catolici, am susţinut-o cu putere încă de la originile ei. Pare că se doreşte nerecunoaşterea rolului creştinismului în formarea identităţii europene care - de fapt - a fost şi rămâne esenţială“, a încheiat pr. Lombardi.

O sentinţă orientată ideologic, a declarat cardinalul Angelo Bagnasco, Arhiepiscop de Genova şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Italia. „Sentinţa Curţii nu ţine cont de istoria noastră: este nevoie de o laicitate nu exclusivă, ci inclusivă, adică de asimilarea elementelor specifice unei identităţi culturale“, a mai spus cardinalul.

Şi Conferinţa Episcopilor din Germania a criticat decizia de la Strasbourg. Sentinţa constituie o mare dezamăgire, întrucât este unilaterală; crucea nu este numai un simbol religios, ci şi un semn cultural, au afirmat episcopii catolici germani.

Decizia CEDO a făcut ca, în Italia, să se promoveze iniţiative şi manifestări în favoarea crucii. În şcolile din mai multe oraşe (Parma, Sanremo, Imperia, Sassuolo, Trapani etc.) a fost o adevărată mobilizare: toate sălile de clasă au fost dotate cu crucifixe. Într-o şcoală din Roma, într-o clasă renovată, elevii au cerut învăţătoarei să agaţe crucifixul mai sus, ca nimeni să nu ajungă să-l dea jos. În Trieste, primarul Roberto Dipiazza a declarat: „Cât voi fi primar de Trieste nici un crucifix nu va fi scos din şcoli şi din birouri“. Pe internet, grupul „Da, pentru crucifixele în şcoli“ a adunat deja peste 27 de mii de semnături, iar un alt grup „Să readucem crucifixul în şcoli“ a adunat aproape zece mii. Numeroase magazine au luat decizia de a aşeza crucea la loc de cinste. Nu lipsesc scrisorile la redacţiile ziarelor, interpelări în consiliile comunale, mesaje e-mail, telefoane la radio, mese rotunde, întâlniri de rugăciune... toate pentru a apăra şi susţine prezenţa crucifixului nu numai în sălile de clasă, ci şi în locurile publice.

De ce toate aceste reacţii? De ce trebuie menţinute crucifixele în şcoli? De ce creştinii trebuie să reacţioneze de fiecare dată când unii încearcă, în numele libertăţii sau sub masca apărării drepturilor omului, să impună alte reguli?

Răspunsul nu este greu de întrevăzut. Episcopul italian de Terni-Amalia-Narni, Mons. Vincenzo Paglia, a comentat la Radio Vatican: „În faţa golului etic, moral, pe care adesea îl vedem şi în copiii noştri, crezând că li se vine în ajutor, ştergând toate, mi se pare cu adevărat miopie. Aceasta presupune o concepţie a unei culturi care se consideră liberă doar în măsura în care nu are nimic, sau care are doar ceea ce rămâne în urma dezrădăcinării de orice istorie, de orice tradiţie, de orice patrimoniu“.

Această ultimă sentinţa de la Strasbourg nu e singulară. Iar în România ne mai amintim încă de lupta împotriva icoanelor. Sub masca luptei pentru drepturile omului se află de fapt un plan cu bătaie lungă: a-l scoate pe Cristos din minţile oamenilor. În numele toleranţei, se începe o nouă intoleranţă: cea seculară.

Dincolo de faptul că este un semn al identităţii, un semn care face parte din cultură, semn al unei civilizaţii, crucea este semnul unei iubiri ce nu cunoaşte margini, al unei iubiri care este dispusă să-şi dea viaţa pentru alţii. Crucea rămâne o amintire a ceea ce i se întâmplă omului când dreptatea nu este respectată şi o amintire a faptului că Cineva a murit pentru păcatele lui. Iar omului modern nu-i place să i se amintească de aceste lucruri. Îl deranjează şi, de aceea, este gata să arunce la gunoi tot ce-i aminteşte de păcat şi nedreptate.