Lupu - o „fata morgana“

Debutul în filmul de lungmetraj al regizorului Bogdan Mustaţă este grandios ca stil de regie şi minimalist ca joc în schema utopică a unui băiat de 16 ani care îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar învârti într-un carusel. Lumea în care deschide ochii în fiecare dimineaţă e mică, dar plină de semnificaţii: mama băiatului, văduvă, vrea să-şi refacă viaţa. În paralel, băiatul se îndrăgosteşte pentru prima dată de Clara, o fată la fel de consistentă ca o „fata morgana“. Vecinul băiatului, un bătrân văduv care are iluzia că soţia lui încă trăieşte, este ajutat din când în când la treburile casei. Vasile, un tânăr la care se strâng toţi copiii din bloc să se joace pe calculator.

O dimineaţă pentru Lupu (Mihai Vasilescu) este o încercare grea de priviri şi energii risipite între uşile blocurilor pe care le traversează pentru a-şi scurta drumul spre şcoală, uşile apartamentelor şi uşile liftului. Parcă ar fi un film despre uşi: puterea fascinaţiei pe care o dezvoltă pentru un adolescent închipuit şi odiseea paşilor pe lângă ele m-au dus cu gândul la cartea lui Stanislaw Lem, „Edificiul nebuniei absolute“, în care eroul este condus din uşă în uşă în uriaşa, inegalabila furie a îndoielii.

Adolescentul nostru nu e nici pe departe un personaj SF, singurul lui atu este acela că a fost plasat într-o poveste concretă, simplă, de viaţă, din care el înţelege să sară din când în când. Un joc pe care îl practică cu plăcere alături de Clara (Ada Condeescu) e acela în care sună la toate uşile apartamentelor din bloc, alergând apoi pe scări ca să nu fie prinşi. Scena în care Lupu îi serveşte pe copii cu clătite are acelaşi nărav al unei uşi deschise şi trântite în nas: multe mâini care se întind să apuce fără să prindă, hărmălaie, gălăgie, joc de dragul jocului, în care nimeni nu pierde şi nimeni nu câştigă. Adică ceva inutil. Cam pe sentimentul ăsta se construieşte întregul eşafodaj al unui suflet corupt spre neant.

Tatăl mort (Costel Caşcaval) este compătimit de băiat, balanţa psihologică dintre fiul ocrotitor şi călău fiind extrem de vulnerabilă, în funcţie şi de capriciile mamei. Complexul lui Oedip ar putea fi un indiciu dacă nu ne-am gândi la multitudinea de aspecte pe care filmul lui Bogdan Mustaţă le aduce. Viaţa e complexă în structura şi firul ei narativ şi de aici începe fuga pentru conservare în ceea ce îţi este ţie caracteristic ca individ.

Regizorul are şi câteva clişee-cadru: tatăl apare în toate scenele dezbrăcat până la brâu şi adesea e învelit cu o pătură care seamănă cu o blană. Clara îşi etalează picioarele dezgolite şi desculţe în timp ce lângă ea e întotdeauna cineva îmbrăcat şi încălţat. Mama (Carmen Ungureanu), îmbrăcată întotdeauna într-o rochie albă, te duce cu gândul la Eminescu: „Atât de pură te asemeni/cu floarea albă de cireş“… La televizor privesc la acelaşi lucru, un documentar despre un vânător şi animalul ucis în paralel cu imagini în care Clara, la masă, se taie în timp ce feliază pâinea. Un fel de „Familia Adams“ dacă n-ar fi obsedanta întrebare pe care cei doi adolescenţi şi-o pun reciproc - „Crezi că m-ai putea iubi?“ - e reprezentativă pentru ceea ce filmul vrea să transmită.

Acesta este şi filmul în care apare pentru ultimul rol Sergiu Nicolaescu, în rolul bătrânului care îşi „ trăieşte“ viaţa alături de soţia sa decedată (Camelia Zorlescu). Un rol extraordinar pentru felul în care comunică în casa întunecată şi tăcută, cu mobilă veche şi parfum de epocă, modul în care se mişcă printre perdelele grele şi fauna verde de cameră, gestica sa alături de un băiat aproape mut şi bucuros să împartă cu el o iluzie.

Bogdan Mustaţă a câştigat Ursul de Aur la Berlin pentru scurtmetrajul „O zi bună de plajă“. Debutul lui în lungmetraj are meritul de a aduce în noul val al cinematografiei româneşti doza de nebunie frumoasă care îi lipsea şi mă refer aici la experiment. Experimentalismul (regizoral, scenic) îi vine mănuşă şi, cu toate stângăciile debutului, poate fi o direcţie şi pentru ceilalţi regizori români.