Mă paşte stresul

▲ Poate n-ar fi rău să ne aducem aminte că firescul şi adevărul, înţelese ca asumare şi conştientizare a ceea ce suntem în fiecare moment, reprezintă o terapie ▲

Sunt stresat! Afară e prea multă linişte şi mă enervează, nu stau tot timpul în Bucureşti şi uneori e obositor să conduc, la semafor mă claxonează toţi şi mă înjură de mamă numai pentru că am „lămâia“ în geam, postul e greu, şi dacă îl ţin, sunt frustrat, dacă nu îl ţin, mă simt vinovat tot timpul.

Colac peste pupăză, Becali cică îi dă lui Costel Busuioc 10.000 de euro.

Vine Paştele şi la supermarket-uri n-o să mai poţi arunca un ac, acuşi începe agitaţia nebună prin magazine pentru întâmpinarea Învierii cu masa plină, de sărbători femeile au tot timpul treabă şi sunt stresate, stau cu gura pe bărbaţi, care devin stresaţi.

Şi Becali cică îi dă lui Costel 10.000 de euro. Din creierii munţilor până în Cartierul Primăverii, toţi ştiu una şi bună: sunt stresaţi, domâle. Ciobanul stă stresat în ghioaga transhumantă că UE a adus noi reguli şi nu-şi mai poate vinde brânza pe şanţ, lângă piaţă, ci trebuie musai s-o vândă „hoţilor de en-gros-işti“, care o îmbracă-n plastic şi-i triplează preţul, locatarul din Primăverii doarme iepureşte de frica spărgătorilor şi-a OTV-ului, cu puşca sub pat şi pit bull-ul sub pernă. Sau invers. De Paşti mergi la biserică ai, n-ai chef, dar nu se face să nu iei şi tu lumină alături de toţi creştinii pioşi sau care beau în curtea lăcaşului şi se grăbesc spre bairamuri cu stripteoze, apoi petreci în familie, adică în cercul de care ba ţi-e dor, ba ţi-e groază. Eşti stresat că ştii totul pe de rost, în creier ţi se învârte un DVD fierbinte: aceleaşi glume ale tatălui, la care trebuie să râzi moderat, să nu pară forţat, agitaţia mamei căreia parcă îi cresc farfurii din mâini, poveştile vânătoreşti sau pescăreşti ale unchiului, pe care le tot auzi de când erai copil.

Apoi sms-urile: „Hristos a-nviat! Multă sănătate şi tot ce-ţi doreşti!“, îţi scrie unul de care ştii precis că e ateu nedeclarat (plus că omul nu te-a mai căutat de 1 an). „Adevărat a-nviat!“, zici, plus „Paşte fericit!“, deşi ştii că formula e absolut idioată, dar s-a încetăţenit şi cine eşti tu să te pui cu folclorul urban? Îi urezi să pască fericit şi dai send, întrebându-te cum se face că mai toate cunoştinţele tale au telefoane în alte reţele decât tine. E clar, Murphy e un geniu.

Câteva zile, la televizor nu vei mai vedea echipele de descarcerare printre fiarele înnodate de pe şosele, orfelinatele din marile oraşe vor primi vizite pline de dragoste şi ajutoare de la administraţiile locale şi politicieni de la centru, lacrimile vor uda obrajii, televiziunile de ştiri vor organiza în coruri vip-urile care, de regulă, se duşmănesc şi se sapă, se vor intona, întru iubire generalizată, colinde. Sau asta e din alt film. Stresul este la modă, dacă nu eşti stresat înseamnă că eşti o leguminoasă, un prost, un limitat, unul care nu-şi pune probleme. Sau un sfânt, dar mai rar. Sărbătorile religioase coborâte în consumism şi orientate numai spre relaţionare ne agită, ne fac să nu mai percepem nimic dincolo de cumpărături, mâncare şi cadourile pe care trebuie să le luăm celor dragi.

Cum taina din miezul acestor sărbători nu este la îndemâna oricui, lucrurile au alunecat prea mult în direcţia socializării, a unei comuniuni demonstrative de faţadă, a trăirii momentului ca pe un start la plecarea într-o cursă de viteză.

Ni se dă semnalul la iubire în ritm stahanovist, prietenie, comuniune şi apoi, după trecerea sărbătorii, toate intră pe făgaşul de fiecare zi. Te întrebi dacă tot hei-rup-ismul afectiv din preajma Paştelui şi a Crăciunului nu are rolul să ascundă tocmai lipsa de substanţă a trăirii. O supralicitare a ceva ce, de fapt, nu prea există în viaţa de zi cu zi şi, mai mult decât atât, un simptom. Ca „te iubesc-urile“ şi drăgălăşeniile care, atunci când abundă într-o relaţie, sunt semnele problemelor ascunse.

A-mi aduce mereu aminte că de Paşti trebuie să fiu bun, e ca şi cum mi-ai spune că în rest sunt rău şi acum e cazul să demonstrez ce angelic pot fi. Adică o provocare copilărească. Poate n-ar fi rău să ne aducem aminte că firescul şi adevărul, înţelese ca asumare şi conştientizare a ceea ce suntem în fiecare moment, reprezintă o terapie. Firescul repară firea.