Magie şi religie în satul românesc străvechi (2)

Spuneam săptămâna trecută că unii etnologi ignoră în întregime rolul bisericii în viaţa religioasă a ţăranului român, aşa cum unii teologi mai radicali înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma şi ritualul creştin. Astfel, şi unii şi alţii au fost predispuşi să studieze numai una din categoriile de fapte, fiecare după pregătirea şi sensibilitatea de care dispunea, ignorând cu desăvârşire sau în mare măsură cealaltă categorie. Vom încerca în rândurile următoare să aflăm cum stau lucrurile în fapt şi care ar fi cea mai înţeleaptă cale de abordare a lor.

Viaţa satului românesc nu poate fi determinată şi înţeleasă fără studierea tuturor fenomenelor care o compun, fie că ne place sau nu acest fapt. Deşi pot fi deosebite metodologic, cele două categorii alcătuiesc în realitate un întreg, un organism cu o tradiţie de milenii. Viaţa religioasă a satului cuprinde într-adevăr biserica, cu expresia sa rituală cea mai obişnuită, e vorba de liturghie, dar nu o are oricum şi niciodată gata, făcută oficial de către stat. Biserica satului românesc stă sub îndrumare oficială (îndrumare ce pare să fie mai mult administrativă), dar viaţa ce o cuprinde ea, sensurile şi ritmul ei îi dau un caracter particular, ca unei făpturi aparte. Biserica satului fiind mai legată şi mai adâncită în viaţă, este mai adâncită în sensurile locale tradiţionale; ea nu este străină de sensurile şi chipurile laturii păgâne (precreştine) a vieţii săteşti, rezultanta fiind ceea ce unii etnologi au numit „creştinism (religie) popular(ă) sau „sisteme simbolice“.

Există cu adevărat în satul românesc o categorie de fenomene care nu fac parte din sistemul coerent de credinţe şi acte ale religiei oficiale. Ele sunt totuşi expresia vie şi nu mai puţin organică ale aceleiaşi atitudini fireşti de adorare şi respect pentru lucruri sfinte sau interzise, atitudine manifestată prin formele tradiţionale de cult. Este vorba deci de o viaţă spiritual-religioasă mai bogată decât religia oficială.

Pe lângă noţiunea de religie, care cuprinde o sistematizare a credinţelor (dogmei) şi riturilor consacrate oficial, mai întrebuinţăm şi noţiunea de viaţă religioasă care are o sferă mult mai largă şi care cuprinde toate fenomenele ce exprimă în vreun fel ideea de sfinţenie, toate credinţele şi actele corespunzătoare populare, nu numai pe acelea cuprinse în sistemul religios oficial. Pentru sat, mult mai bogat şi mai nuanţat, vorbeşte acest fel de a vedea lucrurile; viaţa religioasă a ţăranului, viaţă în care intră total şi creştinismul.

Această lărgire a câmpului de cercetare a fenomenului religios în satul românesc, pe cât este de rodnică, pe atât este de necesară. Întinsul spaţiu al mitologiei populare stă la dispoziţia cercetătorului pentru completarea studiului său integral. O largă concepţie a universului, prin care ţăranul încearcă să îmbrăţişeze cu gândul toată această lume de a cărei taină şi frumuseţe se simte atras, o filosofie populară dintre cele mai bogate şi mai interesante, fac parte din întregul religios al satului în care biserica locală tradiţională se află în frunte. Sau, pentru a trece în categoria actelor, găsim în viaţa religioasă a satului o seamă de rituri şi ceremonii, aşa cum e bunăoară ceremonia înmormântării, unde slujba religioasă creştină domină, dar unde o lume întreagă de credinţe şi acte rituale precreştine (în orice caz necreştine!), de o străveche origine autohtonă, sunt prezente şi integrate organic în unitatea atât de complexă şi variată a ceremoniei. Ritualul bradului, aşa cum se mai obişnuieşte în unele locuri, simbolurile ce le cuprinde, actele şi evocările ce se fac, deşi nu sunt expresii ale bisericii care este prezentă, rămân fapte religioase de necontestat.

E bine să acceptăm cu mai multă detaşare că în viaţa religioasă a satului românesc creştinismul (ca religie oficială şi ca mod de relegare de Dumnezeu) şi credinţele populare (ca modalitatea practică de trăire în lume, în special de relaţionare cu natura minerală, vegetală, animală şi chiar umană) au fost şi mai sunt încă adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentată de biserică, fără să renunţe însă la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială, spre lauda şi cinstea ei, s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era şi este esenţial.

În concluzie, aceste două părţi ale vieţii spiritual-religioase ale ţăranului român alcătuiesc o singură unitate, un tot organic care, metodologic vorbind, este nefiresc şi nerodnic să-l desparţi. Altfel, marele risc este să ciunteşti un întreg care nu va mai putea fi înţeles de nimeni niciodată! Acest fapt l-a înţeles ca nimeni altul Simeon Florea Marian, cel mai mare etnolog pe care l-au avut românii, de la moartea sa împlinindu-se 100 de ani în 2007; paradoxal, dar edificator pentru viziunea pe care ar trebui să o aibă oricine se apleacă asupra realităţilor profunde ale satului arhaic, e faptul că cel mai mare etnolog român a fost …preot, slujitor al bisericii lui Hristos într-o biserică din Suceava! În el etnologia s-a întâlnit într-un chip minunat cu teologia. Calea deschisă acum o sută şi ceva de ani de către părintele Marian este calea cea mai înţeleaptă de abordare a realităţilor profunde ale satului românesc. Quod erat demonstrandum!