Mai e cu putință sfințenia astăzi?

Subiectul pe care aș dori să ţi‑l supun atenţiei, cititorule, nu este deloc unul exotic, precum ar părea. Nici, de asemenea, nu presupune vreo discuţie despre dobândirea unor performanţe speciale, ce i‑ar putea plasa pe făptuitorii lor într‑o categorie de elită a Bisericii. A grăi despre sfinţenie nu înseamnă altceva decât a vorbi despre ceea ce este firesc, despre ceva propriu oricărui om, adică despre ceea ce în chip inspirat a numit oarecând Nichifor Crainic a fi împlinirea umanului.

Există momente în istoria Bisericii când preocuparea pentru sfințenie slăbește în rândul credincioșilor aproape până la decădere. Spre pildă, la un mileniu după începutul propovăduirii Evangheliei Împărăției, în vremea Sfântului Simeon Noul Teolog, deja începuse să se afirme public că sfințenia n‑ar mai fi cu putință întrucât vremurile s‑au schimbat, la fel și condițiile, iar puterile omului nu‑l mai ajută pe acesta să ajungă la măsura celor din vechime. Dar în orice epocă Mântuitorul își are mărturisitorii Săi! Așa și atunci s‑a ridicat Sfântul Simeon ca să răspundă acestei hule împotriva Duhului Sfânt, zicând: „Oare acum nu ne mai cheamă Hristos la Sine? Oare s‑au închis porțile Împărăției cerurilor, iar noi facem în zadar umbră pământului?” Căci ce e sfințenia? Aceeași nevoință, zice Sfântul Simeon, de a ne curăți de patimi, de a practica virtuțile și de a primi harul Sfântului Duh. Ba, chiar mai mult, ca să risipească cu totul înșelarea din epoca sa, Sfântul Simeon scrie, potrivit cu dumnezeieștile descoperiri de care s‑a bucurat: „Orice creștin care dorește să se mântuiască trebuie să ajungă la sfințenie, adică la simțirea conștientă a harului care sălășluiește în sufletul lui de la Botez”. Toate scrierile sale și mai cu seamă Imnele Iubirii  reprezintă răspunsuri concrete la nedumeririle contemporanilor cu privire la posibilitatea sfințirii omului.

La fel s‑a întâmplat și în epocile următoare Sfântului Simeon. Totdeauna au existat voci care au pus la îndoială autenticitatea chemării omului spre sfințenie. Însă totdeauna au existat și aleși ai lui Dumnezeu, care au oferit răspunsul la această falsă nedumerire prin însăși viața lor de sfințenie. Mai ales în vremurile moderne, cultura de sorginte materialist‑atee a imprimat în conștiința maselor ideea că sfințenia nu mai poate fi dobândită sau că ar reprezenta o căutare desuetă și perimată în epoca tehnologiilor. Însă mulți nevoitori, dar mai ales un număr impresionant de noi mărturisitori din închisorile comuniste, au dovedit valabilitatea veșnică a cuvintelor lui Hristos. Și, cu respectul cuvenit, trebuie spus aici că acești mucenici din gulagul comunist au izbutit să dobândească sfințenia în condiții de neînchipuită ostilitate: în detenție, în lagăre, în deportări. Acolo unde nu doar au fost privați de mersul la biserică sau de lectura Evangheliei, ci și de exercitarea celui mai intim gest de credință sub amenințarea celor mai aspre pedepse. Și, întrucât nu au renunțat la credința în Hristos, au avut de suferit înfometări, torturi fizice, dar și psihologice. Este deja bine cunoscut fenomenul așa‑zisei reeducări din închisoarea Pitești - dar și din alte închisori -, unde tortura torționarilor comuniști nu a fost niciodată doar fizică, ci și psihică în același timp, prin care se urmărea în mod declarat lepădarea de Hristos a celor care încă se declarau creștini. Dar cum au reușit mărturisitorii să facă față acestor persecuții, comparabile ca violență doar cu cele ale autorităților din Imperiul Roman, din perioada Bisericii primelor veacuri creștine? Desigur, nu prin rezistența lor fizică, ci prin răbdare, prin paza minții și prin rugăciunea neîncetată, așa cum, de pildă, Virgil Maxim mărturisește că făcea ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor). Chiar dacă cei mai mulți dintre ei n‑au mai ieșit vii din detenție, osemintele lor dau mărturie că în închisori a existat o autentică trăire a harului dumnezeiesc. Și, chiar dacă aceștia nu au avut posibilitatea de a merge la Altar pentru a primi Sfintele lui Hristos Taine, Domnul Însuși i‑a cercetat pe ei, după cum și Radu Gyr scrie în poezia sa „Iisus în celulă”.

Asemenea și noi, cei care trăim în postmodernitate, ne întrebăm: Mai poate fi actuală chemarea spre sfințenie? Mai poate fi aceasta cu putință într‑o epocă în care viața e atât de haotică și solicitantă, într‑o vreme în care mulțimea informațiilor nu‑ți mai lasă vreme să cugeți și cu atât mai puțin să te rogi? Toate generațiile de dinaintea noastră, fără excepție, au dovedit adevărată și posibilă vocația omului spre sfințenie. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”, zice Apostolul. De noi depinde ceea ce alegem, spre ce ne îndreptăm interesul! Dacă optăm pentru stupiditatea politicii, instabilitatea economiei pământești, strălucirea deșartă a modelor, navigarea fără scop în lumea virtuală sau premisele totdeauna valabile ale sfințeniei: paza minții de cele rele și gândul neîncetat la Hristos, este doar alegerea noastră.